– Nu e nici o consolare în asta! îmi spuneţi.
– Ba e, strig eu.
– Nu e mai uşor ! îmi spuneţi sus şi tare.
– Ba e, ţip eu.
Asta îmi spun mamele de copil (nu copii) cu dizabilitate. Mă refer la cele care au unul sau doi sau trei copii, dintre care doar unul are autism sau vreo dizabilitate.
Nu ştiu dacă ele înţeleg pe deplin ceea ce zic eu. Nu ştiu dacă ele înţeleg cât de jumătate mamă mă simt eu uneori pentru că am ratat nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori. Şi-s convinsă că aş fi ratat de fiecare dată, de-ar fi fost de o sută de ori.
Ceva nu e în regula cu genele mele. Am dat greș de trei ori
Doar la ele a fost o întâmplara, o răsucire anapoda a lanţului ADN. La mine e confirmare certă că ceva nu e în regulă cu genele mele. Că e degeaba tot ce am făcut sau voi face vreodată, dacă am dat greş cu copiii. Pentru că nimic nu ne împlineşte pe noi, mamele, decât propriile noastre odrasle.
Cred că o femeie poate fi împlinită în multe moduri, am tot respectul pentru femeile care aleg să nu aducă copii pe lume, dar pentru noi celelalte care am ales să fim mame, cea mai de preţ împlinire sunt copiii noştri. Iar eu nu pot să-mi cred urechilor că nu vă consolează în nici un fel faptul că pe lângă copilul autist, mai aveţi unii care au crescut aşa cum creşte iarba după ploaie. Fără voia şi efortul vostru.
Ceva nu e în regula cu genele mele. Am suferit de trei ori
Voi suferiţi numai o dată, eu am suferit şi sufăr de trei ori, unu nu e egal cu trei nici în matematică, darămite în viaţa reală. Cred că trebuie să acceptaţi cu graţie faptul că vi s-a făcut un mare dar, că aveţi pe alocuri o existenţă marcată de normalitate. Eu nu am asta.
Şi voi spuneţi că nu e nici o consolare în faptul că aveţi şi copii sănătoşi? Nu vreţi să faceţi schimb cu mine măcar o zi?
Desigur că nu. Ar fi prea de tot. Poate atunci aţi realiza cum mă uit eu la voi şi la frânturile de viaţă de familie normală pe care o aveţi alături de copiii tipici şi cum problemele celui atipic sunt alte probleme pe lângă cele ale copilului tipic.
Ia ghiciţi cum e la noi?
Numai probleme legate de autism. Nimic mai mult.
Ceva nu e în regula cu genele mele. Nu aş suferi atât de mult dacă să zicem Ilinca ar fi fost tipică
Nu ştiu de ce lumea îşi imaginează că dacă suntem părinţi de copii cu dizabilităţi trebuie să fim mereu de acord. Chiar nu trebuie.
Nici voi cei cu copii tipici nu vă înţelegeţi neapărat între voi, doar că motivele sunt diferite, la voi sunt conflictele între copii care generează neînţelegeri. La noi e lipsa de empatie sau nici nu ştiu cum să-i spun.
Eu cred că nu aş suferi atât de mult dacă să zicem Ilinca ar fi fost tipică. Pentru că aş fi fost scutită de suferinţa ei, de izolarea ei, de perspectiva unui viitor sumbru şi pentru ea.
Nu ştiu de ce nu puteţi face un exerciţiu de imaginaţie, să zicem că aveţi trei copii sau patru din care doar unul e atipic. Acum imaginaţi-vă că cei care acum sunt tipici ar avea o dizabilitate, toţi absolut toţi copiii voştri ar avea o dizabilitate.
Cum v-aţi simţi, dragi părinţi? Cum ar fi să intraţi în casă si să vedeţi că au desprins şi plinta de la parchet şi că vă ignoră?
Cum vi s-ar părea viaţa atunci?
Eu zic să priviţi bine la ceea ce aveţi. Nu, doi copii tipici nu pot compensa pentru suferinţa celui cu dizabilităţi, însă ar diminua-o pe a voastră. Cu siguranţă dacă toţi ar fi cu dizabilități, viaţa voastră s-ar schimba radical şi nu ştiu dacă aţi mai avea vreodată linişte.
Eu ştiu sigur că nu am.
Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici:
iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI
