Viaţa cu autism. Episodul 244. „Singura piedică ca să scap de kilograme eram eu”

M-am săturat de mine, de felul în care arăt, dar mai ales de felul în care mă simt. Înainte de George aveam 45-47 de kg şi toate viaţa oscilasem între statutul de subponderal cu maximum 40 de kg şi de normoponderal cu maximum 50. Dar după sarcina cu Ilinca care s-a încheiat cu 57 de kg, lucrurile au luat-o razna.

Mă trezeam la doi copii, urla Ilinca îl trezea şi pe George care care ţipa şi el şi era dificil de calmat. Ilinca se trezea, la fel ca băieţii la vârsta ei, tot la 2 ore. Era epuizant. Noaptea simţeam că leşin de foame, oboseală. Aveam o stare de slăbiciune constantă. Pe care o potoleam cu ciocolata, napolitane, ce găseam la îndemână. Zilele erau grele, pe lângă doi copii mici, unul mare cu lecţii, mai era şi Buni în mintea căreia ea deja beznă totală. Era groaznic de greu să am grijă de ea şi de atâtia copii. Nu contează că eram doi adulţi îngrijitori, eram depăşiţi numeric şi nu numai. Apoi crizele de spondilită anchilozantă m-au ţinut luni bune în casă şi pe lângă casă. Şi mâncam. Aşa m-am trezit cu 72 de kg. Şi tot aşteptam cumva ca metabolismul meu să îşi facă treaba şi să slăbesc, aşa pur şi simplu.

N-am slăbit că nu mai am 20 de ani…

Dar n-am slăbit că nu mai am 20 de ani, ci aproape 40. Iar când ai mese aiurea şi nu mănânci cum trebuie, este imposibil să slăbeşti, oricât de bun ţi-ar fi metabolismul.

Dar oamenii de lângă noi ne sunt de multe ori exemplele cele mai bine, o prietenă de-a mea, plinuţă de când lumea, adică de când o ştiu eu, a ajuns la performaţa de a da jos nu ştiu câte kg, dar multe. Acela e fost momentul în care m-am întreabat: „Eu de ce nu aş putea?” „Ce mă împiedică?”

Singura piedică eram eu. Nu am ţinut niciodată cură de slăbire, că nu avusesem nevoie. Sport nu pot să fac din cauza spatelului, totul la mine se obţine prin dietă.

Am renunţat la pâine, la grăsimi gen maioneză, la prăjeli şi la dulciuri de orice fel. Încă nu a trecut o lună şi ultima dată când mă cântărisem pierduse vreo 4 kg. Dar nu acesta este aspectul cel mai important. Mă simt mai bine fizic, nu mi se mai umflă atât de rău picioarele, mănânc mai multe legume gătite sau crude decât am mâncat în viaţa mea.

Prima dată am crezut că e dureros fără pâine, dar nu e. Foamea din primele zile am potolit-o cu multă salata de varză. Dar muuuuultă. Noroc că îmi place varza.

Nu e un chin, îmi place tot ce pregătesc, doar că acum gătesc dublu. Dacă Gyuri şi David vor lucskosh, atunci sigur eu vreau varză călită. Dacă ei vor sniţel, la mine va fi cotlet înăbuşit cu legume. Pentru tocăniţe folosesc carne slabă şi multe legume pe care le înăbuş în suc propriu, bulion şi apă.

Dar mai e ceva. Simt că mi-am bătut joc de trupul acesta care m-a trădat. Până la urmă, trebuie să mă împac cu el, trebuie să trăiesc cu el şi trebuie să îl respect şi să-l hrănesc cu ce e sănătos, fie că voi reuşi să slăbesc sau nu.

Merităm, noi malele, să ne iubim şi noi, merităm să avem o viaţă cât de sănătoasă se poate în condiţiile în care nu avem garanţia că ceea ce consumăm provine dintr-o sursă sigură pentru sănătate.

Merităm să luăm ce e mai bun din viaţa asta şi să trecem cu inima uşoară peste greutăţi. Pentru că cele din urmă nu vor ocoli pe nimeni.

Voi continua aşa cu acest regim, altul nu cunosc sau mă rog, toate par cam radicale. Iar eu vreau să mănânc echilibrat, n-am eliminat carbohidraţii din alimentaţie şi nici glutenul. Mănânc ce simt că îmi face bine şi deja îmi creşte inima. Am reuşit să fac asta pentru mine, îmi datoram asta.

(va urma)

Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici: 

iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()