Viaţa cu autism. Episodul 3 – ”Cunosc bine autismul și manifestările lui. Acesta este doar începutul”

autismul și manifestările lui - George

Percepţii diferite

-George, mingea!

Îi arunc mingea. Se uită la ea, o aruncă înspre mine. Mingea trece pe lângă mine.

-Bravo, George, îi zic.

George nu e încântat de laudă. Pare indiferent. David răspundea bine la astfel de recompense sociale, odată terapia începută. Lui George nu-i pasă.

Primesc o veste bună de la soţ. A ieşit cu George afară  pe stradă, s-au întâlnit cu două vecine mai în vârstă şi gălăgioase aşa cum numai femeile pot fi când se minunează de drăgălăşenia copiilor. George a avut o reacţie potrivită, adică s-a speriat şi s-a ascuns după tatăl lui. Iar când un băieţel ceva mai mare i-a făcut “tai”din mână, a făcut şi el.

-Vezi, nu are așa ceva. Are o tulburare, dar nu e autism, e convins tatăl lui.

Dar eu sunt convinsă de contrariu. Eu văd semnele pozitive ca semnal că nu e sever afectat de tulburarea pervazivă. Soţul meu o vede ca pe o tulburare emoţională, ca pe o ruptură între noi şi copil cauzată de sarcina mea dificilă, când am fost fizic cam indisponibilă pentru George, dar şi de venirea Ilincăi în casa noastră.

Cea mai mare dorinţă a mea este să mă înşel în privinta asta. Deşi mie îmi place mereu să am dreptate. Tare-aş vrea ca al meu soţ să mă tachineze o viaţă pentru faptul că m-am îngrijorat prea tare.  Să aibă şi Ruxandra dreptate când zice că e şi un pic de “baby blues” la mijloc. Să aibă şi Mirela dreptate când spune că ar putea fi pseudo-autism, adică un comportament de tip autist indus de faptul că George se simte înlăturat de Ilinca.

Îmi doresc să râd împreună cu George peste mulţi ani despre cum mama lui a crezut că ”ideea ei genială” are autism. George s-a născut pentru că eu mi l-am dorit, eu m-am frământat şi m-am rugat să vină odată. Şi a venit aducând cu sine o fericire imensă pentru toţi ai casei. L-am supranumit “ideea mea genială”.

Dar cunosc prea bine autismul şi manifestările lui. Cred că acesta e doar începutul.

Un lucru e clar, vrem să ducem la capăt planul de a-l muta pe George din pătuţ în patul nostru. Cred că pentru David a contat mult şi asta ca parte a terapiei, cosleeping-ul l-a ajutat să se simtă în siguranţă, l-a făcut să simtă conexiunea dintre noi, în vremurile în care el nu putea vorbi. Uşor de zis greu de făcut. Am hotărât ca să-l mutăm cu noi de-abia după ce adoarme. Mai încercasem să-l culcăm direct în patul nostru, însă el avea chef de joacă şi de alergat prin pat. Aşa că o luăm pas cu pas. Toată noaptea ne-a căutat, când pe unul când pe celălalt. Îşi vâra mânuţa sub mâna mea sau sub a lui tati, iar dimineaţa s-a trezit alintându-se şi tare mulţumit.

-Cum să fac să-i atrag atenţia? m-a întrebat şi David. Se chinuia să-l facă atent, l-a şi gâdilat, dar n-a obţinut răspuns.

Nu asta visasem. Nici nu mă îngrijorasem. Avea să fie altfel cel mai probabil. Avea să fie fără semne de întrebare. În mintea mea George avea să crească şi să se dezvolte ca iarba. De neoprit şi fără ezitări.

Acum nu mai gândesc aşa nici despre Ilinca. Mă uit la ea. E atât de frumuşică şi tot mai atentă la noi pe zice trece. Dar ghimpele din inimă nu-mi dă pace şi-mi zice la ore târzii din noapte că s-ar putea să nu dureze. Că autismul ar putea să ne răpească şi fetiţa.

În minte îmi sună vorbele Mirelei Codreanu: “ poate nu ţi se pare o mare consolare, însă chiar dacă e autism, George are noroc că s-a născut într-o familie ca a voastră în care părinţii ştiu ce au de făcut ca să-l ajute”.

(va urma)

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()