Viaţa cu autism. Episodul 34. Trebuie să îl jelesc!

Mâine, George va merge din nou la Grădiniţa Specială Malteză. Vom încerca să-l ducem de două ori pe săptămână. Sper că locul acesta va fi la fel de salvator precum a fost şi pentru David.

Şi nu, nu cred că este tulburare de ataşament. Cred că medicul se înşeală. Eu cred că este pur şi simplu autism infantil sau, dacă vreţi să sune altfel, să-i spunem tulburare pervazivă de dezvoltare.

Mi-am revăzut notiţele cu ce făcea, cum făcea de la mijlocul lui noiembrie până  acum. Din decembrie până acum, la jumătatea lui ianuarie, George a pierdut aproape complet contactul vizual. Nu mai reuşesc să-i surprind privirea în poze. Orice obiect pentru el este mai bun de gustat si ronţăit decât de folosit  aşa cum trebuie. Nu răspunde la comenzi simple de genul “dă mingea!”, nu face nimic din ce-i cerem, nu colaborează sau o face pe jumătate încercând să execute acţiuni cu mâna adultului.

Nu reuşeşte să se facă înţeles. Nu ştie cum să ceară. Nu doar că nu arată cu degetul, dar face urât când încercăm să-l învăţăm să-şi folosească indexul. Frustrarea lui creşte.

Durerea mea creşte şi ea. Sunt plină de furie. Nu pot să cred într-un D-zeu care îmi pedepseşte copiii aşa. Copiii mei n-au greşit cu nimic. Au fost aşteptaţi cu dragoste şi speranţă şi în loc să ne putem bucura de ei, trebuie să mutăm munţii ca să-i facem funcţionali. Mă uit la pozele cu George de anul trecut şi plâng pentru că nu-mi vine să cred în ce hal s-a schimbat. Unde s-a dus privirea aceea stralucitoare şi bucuria de a ne vedea pe noi, părinţii lui?

Trebuie să îl jelesc! Aşa cum l-am jelit şi pe David. Am jelit copilul care trebuia să fie şi nu a fost. A fost altul, nu cel pe care îl visam şi îl proiectasem cu mintea şi cu sufletul. Aşa trebuie să îl jelesc şi pe George, “ideea mea genială”. Se pare că şi acum mi-a fost trimis un alt copil, nu cel pe care îl aşteptam. Unul pentru care trebuie să mă bat ca să mă pot bucura de el pe deplin.

Plâng pentru George, pentru cum este el acum şi plâng pentru David care probabil că se simţea la fel la aceeaşi vârstă, iar noi ăia mari n-am putut vedea asta. Plâng acum cu speranţa că nu voi plânge mai târziu. Căci trebuie să-mi împietresc inima de mamă ca să pot lucra cu el, ca să nu-i întăresc comportamente negative, ca să-l învăţ ce trebuie. Da, ABA e joacă, trebuie să fie şi joacă, însă la început toţi copiii protestează.

Să protesteze, dacă asta ne-ar evita alte tulburări şi probleme cum ar fi crizele meltdown.

Da. Aţi văzut videoclipul? Cam asa era şi David. Singura tehnică ce funcţiona era îmbrăţisarea stânsă ca să nu-şi facă rău sau să nu ne facă rău nouă.

Nu mai vreau, nu mai pot să trec prin aşa ceva!

El urla, eu îl ţineam îmbrăţişat strâns şi plângeam. Imi aduc aminte ce forţa avea, copil la trei ani. Ce încordat era! Nu-şi mai aduce aminte, din fericire.

Dar eu nu am uitat nopţile în care nu avea încă trei ani şi adormea la unu, două sau trei dimineaţa. Nu am uitat ţipetele lui sfâşietoare sau lunile în care nu a mâncat decât iaurturi cu pâine. Nu pot să uit atâtea şi atâtea chinuri prin care a trecut copilul meu!

Nu înţeleg, chiar nu înţeleg, de ce copii ca ai mei trebuie să treacă prin asemenea chinuri sau altele mai rele?

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()