Viaţa cu autism. Episodul 37. George e în faţa mea şi parcă nu-l pot ajunge

viața cu autism

Ilinca a împlinit recent patru luni. M-am întristat brusc. Nu din cauza ei, ci din cauza timpului care ne e din nou duşman. Cam pe când eram în maternitate, mă întrebam dacă este totul în regulă cu George. Pentru că a venit în vizită aproape zilnic cât eram internată şi parcă nu mă băga în seamă. Nu părea să-i pese că mă vede.

Era vesel, nu-i vorbă, explora mai mult de-a buşilea, de-abia începuse să umble, dar cum acolo era un loc nou, prefera să-l exploreze aşa cum se simţea el în siguranţă.

Veselie şi ţipete de încântare avea pentru noi cât era acolo. Mi-era şi groază să nu deranjeze celelalte paciente din micuţa maternitate “Hipocrate”.

Mi-am alungat gândul ăsta rău. Dar parcă aş fi aşteptat să se manifeste altfel acasă. Să plângă după mine, ceea ce nu a făcut. A ţipat mult când m-am întors. Cum o auzea pe Ilinca ţipând, cum ţipa şi plângea şi el. Să-l fi tulburat sosirea ei pe un fond deja sensibil?

Oricum ar fi, timpul trece parcă pe lângă noi. Pe George nu pot să-l duc mai des de două zile pe săptămână la grădiniţă momentan. Pentru el e un efort considerabil pentru că ratează somnul de amiază. Nu am cum să-l adorm înainte de ora 12 când pleacă, mai ales că se trezeşte la 8.

Mai e şi iarna asta geroasă, iar drumul între Gilău şi Cluj este unul dintre cele mai aglomerate din ţară. David trebuie scos de la şcoală la 12 şi adus acasă, iar luni, miercuri şi vineri are karate după-amiaza. Cum tatăl lui se ocupă de drumuri, iar eu rămân cu Ilinca, e destul de dificil de gestionat un asemenea program. Iar când George răceşte, mă cuprinde disperarea. Oare va ieşi din faza acută până miercuri sau joi când ar trebui să meargă?

Imi amintesc că am trecut prin toate acestea cu David şi simt că nu mai pot să o fac din nou. David e aproape invidios că George poate merge la Grădiniţa Malteză şi el nu. Cu siguranţă, David a fost foarte fericit acolo. Sper că şi George va fi.

George e în faţa mea şi parcă nu-l pot ajunge. Mă simt privilegiată când îmi acordă un zâmbet scurt. Unele gesturi însă îmi provoacă îngrijorare. Cum ar fi faptul că uneori când vreau să îl strâng în braţe îmi îndepărtează mâinile de pe corpul lui.

Se adună deja prea multe şi nu le mai fac faţă. David e tot numai:” mama, vreau !”, “mama, unde eşti?”şi Ilinca cere tot mai multă atenţie. Iar George e tot mai frustrat că nu ştie cum să arate ce vrea. Vine la noi să-l ridicăm în braţe, dar nu ştim ce-şi doreşte. E îngrozitor să nu poţi comunica cu al tău copil!

Am renunţat momentan să mai fac eforturi să-l învăţăm să arate cu degetul. Nu atâta timp cât fetele de la grădiniţă nu încep să lucreze cu el pe contactul vizual. E greu să faci pointing cu un copil care se uită în direcţia opusă când încerci să îi arăţi ceva.

Ieri am lipsit de acasă. Nu a vrut să mănânce nimic. Nici lapte, nici mâncare solidă. Tatăl lui crede că a refuzat pentru că nu am fost eu acasă. Eu cred că nu a mâncat pentru că fusese răcit. Intr-adevăr, când am revenit, a mâncat de toate cu mine.

Oare chiar aşa reacţii să-i provoace lipsa mea, oare chiar atât de tare l-am făcut să sufere?

(va urma)

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()