Viaţa cu autism. Episodul 40. De ce ştiu mamele atâtea lucruri?

Viata cu autism, de Marina Neciu

-De ce ştiu mamele atâtea lucruri? mă întreabă David râzând. Nu mă lasă să continui că-şi dă singur răspunsul.

-Ca să-şi protejeze copiii de rele, nu aşa-i?

Aş râde şi eu dacă nu ar întreba acelaşi lucru de zeci şi sute de ori, oferindu-şi singur răspunsul doar ca să-şi facă lui plăcere. Degeaba-i explic şi eu a suta oară că a întreba repetitiv acelaşi lucru este o pierdere de timp. Al lui timp şi al meu. Mai bine ar face altceva. Dar orice altceva ar face, David tot la stimulări ajunge.

Din fericire are o  memorie extraordinară şi tabla înmulţirii merge foarte bine, fără efort. Exact cum a prevăzut Doamna Invăţătoare. Cred că-l cunoaşte mai bine decât mine, la nivel cognitiv, cel puţin.

Altele nu-i plac lui David. Nu-i place să citească, iar asta mie, absolventă de filologie, mi se pare dureros de-a dreptul. David se plânge, îmi spune că nu poate să-şi imagineze ce citeşte. Problema este că de fiecare dată când citeşte îl domină alte gânduri, deficitul de atenţie îi conduce concentrarea  în altă direcţie. Nu reţine mare lucru dintr-un fragment din „Harap-Alb”, de exemplu. Mai are de recuperat la capitolul limbaj.

-Mama, de unde ştii tu tot ce fac? mă chestionează mirat nevoie mare când îl prind că se stimulează sau face năzbâtii.

-Am un ochi la ceafă, ca soacra cu trei nurori, îi spun. Aşa văd tot ce faci tu !

David râde.

De fapt îl văd din hol, reflectat în uşile cu oglindă ale dulapurilor din cameră. El nu-şi dă seamă că văd cam tot ce face şi dacă este în patul lui suspendat. In plus am urechea antrenată pentru tot felul de stimulări auditive de-ale lui. Lui David îi este imposibil să se mişte încet.  Aud orice foşgăială din bucătărie sau din hol, orice dulap sau bufet deschis ori închis. Aşa ştiu dacă şi ce obiect are în mână, aşa aud dacă ţopăie, dacă dimpotrivă, e pe jos şi saltă pe genunchi, îl aud dacă sare pe loc ca să vadă mai sus pe geam. Săritul este cea mai nouă “pasiune” a lui.

Are încredere în mine. Nu prea mai protestează când îi propun o mică dictare sau să facem câteva exerciţii în plus la matematică.

-Cum scrii “spunându-le”? Unde pui linioara? îl întreb.

David dă răspunsul corect. Ii explic că orice limbă de pe pământul ăsta are tendinţa naturală de a face economie de timp şi de a prescurta unele cuvine cum ar fi acestea

Iartă pe mine, am spune, dar se spune iartă-mă, e mai scurt şi sună mai bine, încerc eu să-i explic formele neaccentuate ale pronumelor.  La clasa a doua e dificil de explicat, copiii nu au noţiuni de gramatică încă; grea trebuie să fie meseria de învăţător!

Din când în când, David se mai prosteşte. La un moment dat, îl întreb revoltată:

-Şi cu Doamna faci aşa ceva?

Urmează un “nuuuuuuuuuuuu” prelung din partea lui David. Redevine serios. Pe Doamna n-ar prea vrea să o supere, este persoana de referinţă, aşa cum a fost şi Moni odată.

Cu Doamna nu e loc de figuri, aşa cum face acasă. E foarte bine şi firesc să fie aşa. Imi dau seama că David are un respect profund pentru a lui Invăţătoare.

Care e şi ea mamă ca şi mine, îmi amintesc că mi-a spus asta odată, că înainte de a fi dascăl este mamă, iar pentru mine asta e cea mai bună garanţie că David este pe mâini bune.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa