Viaţa cu autism. Episodul 43. Vigilenţa este regulă în familia asta

Viata cu autism, de Marina Neciu

Ilinca mă trezeşte la 6:30. Mă bucur că m-a lăsat să dorm de la miezul nopţii. Ce noapte liniştită! Fără ca vreun copil să tuşească sau să se trezească noaptea.

Nici nu-mi amintesc să fi visat ceva, atât de adânc am dormit.

Scot laptele Ilincăi din frigiderul din hol. In bucătăria luminată doar de becul de la hotă, buni e trează. Şade pe pat cu braţele încrucişate. Observ că e desculţă. N-am timp să-i caut şosetele, Ilinca e deja agitată de foame. Incălzesc laptele. Ilinca mănâncă încet şi se zbate, pesemne o doare burtica.

Termin cu Ilinca şi mă întorc în bucătărie să o culc înapoi pe buni. Cine poate şti de câte ore stă aşa? Nu-i găsesc şosetele.

Ii spun să se întindă. Se lasă cu greu convinsă. O acopăr cu o pătură. Când  dau să o acopăr şi cu a doua, o ploaie de firimituri cade pe jos. Mâncase în pat. Descopăr apoi tăviţa de sărăţele , tot în pat. Firimiturile erau semniţe de susan de fapt. Jumătate de bucătărie e plină de susan acum. Nu pot aspira la ora asta.

E doar o noapte obişnuită, dar dimineaţa trebuie să înceapă cu o tură de curăţenie. Altfel, merge George şi mănâncă tot ce e pe jos. George ronţăie orice. Preferatele lui sunt scamele din pătura mea albastră.

Lui George îi place foarte mult în patul noastru mare. Stă ziua tot mai mult în el jucându-se sau aranjându-şi pernele şi aruncându-şi căpşorul pe ele. Eu îi cânt:” nani, nani” şi el fredonează :” mmmmm mmmm”. Mi-ar plăcea să-l pot adormi lângă mine, însă nu prea reuşesc, fuge prin pat, mai aruncă din perne în pătuţului lui, iar după ce ne chinuim vreo oră, îl pun la loc în pătuţul lui să adoarmă acolo.

Ziua trebuie să am grijă când ajunge în bucătarie. Nu poate fi lăsat singur, iar dacă sertarele, dulapurile pot fi blocate, buni e mai greu de împiedicat să facă tot felul de năzbâtii periculoase. Cuţitele şi foarfecele stau demult ascunse de buni.

Am grijă de copii, mai ales când ajunge George în bucătărie. Buni a avut într-una din zile o tentativă de a-l apuca şi smuci pe George. Trebuie să fiu cu ochii şi pe jucariile lui pe care buni le ia şi le ascunde.

Vigilenţa este regulă în familia asta. Nu se poate altfel.

De ceva vreme o tot cert pe tanti care vine să mă ajute cu buni. Ar trebui să vină zilnic, dar nu e mereu aşa. Iar dacă buni are unghii prea mari, se automutilează, îşi umple degetele de sânge smulgându-si toate pieliţele din jurul unghiilor. Mi-e de nesuportat imaginea. Iar tanti ar trebui să fie atentă să-i taie unghiile, de-asta mi-am luat ajutor, nu ca să fac eu toată treabă asta când au copiii nevoie de mine.

Lumea are mereu o părere despre ce e mai bine să faci cu un vârstnic cu demenţă Alzheimer.

Unii ştiu că e mai bine să îi internezi, deşi n-au îngrijit pe cineva şi nu au habar cât de greu este să te desprinzi de un părinte oricât de mult ţi-a greşit. Alţii ştiu sigur că ei n-ar face așa ceva, nu şi-ar interna părinţii la azil, ei i-ar îngriji până în ultima clipă, deşi nu au trăit nici măcar o zi în compania unui bătrân care nu mai are discernământ, se automutilează şi, cel mai adesea, refuză să mănânce.

Eu nu ştiu după aproape 7 ani ce să fac. Cu siguranţă va veni o zi când nu voi mai putea să-i asigur nişte condiţii absolute necesare supravieţuirii, cum ar fi hrănirea prin sondă sau mobilizarea atunci când nu va mai putea să se mişte. E deja destul de frustrant că urletele copiilor mă ajung când sunt cu buni la baie.

Iar copiii sunt cei mai importanţi.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa