Viața cu autism. Episodul 47. Prietenii, şi aşa puţini, s-au împuţinat şi mai tare

-A zis “papa” de două ori, mi-a spus soţul din bucătărie. George era la măsuţă, mânca de cină.

Nu e prima dată când spune “papa”. L-am mai auzit o dată astăzi. Mă tem să mă bucur. Asta nu înseamnă nimic dacă nu se va repeta şi dacă nu va spune şi altele, alte cuvinte adecvate la context.

Am renunţat să mai întreb părinţi care au copii de vârsta asta. Fie îmi spun:”lasă, că-şi dă el drumul, că ştiu că şi nepotul vărului mătuşii cumnatului tot aşa a fost” sau “al meu nu vorbeşte”. In cel de-al doilea caz când ceri lămuriri, ţi se precizează că:” nu vorbeşte, zice doar mama, apa, tata.

Mă abţin în a comenta ceva în afară de “e foarte bine aşa”. Este evident că un copil care îşi strigă părinţii, care cere “apa” sau “papa” are deja un limbaj funcţional.

Ceea ce iarăşi lumea nu înţelege este de ce nu pot să admit că e posibil să nu fie nimic. Se cunosc multe cazuri în care copiii se dezvoltă atipic, dar reuşesc să surmonteze diferenţele între ei şi ceilalţi. Sunt de acord, dar aceia nu au deja un frate autist cu acte în regulă, cu diagnostic confirmat. Riscul ca George să fie la fel ca David e cam de 20 %.

George m-a privit astăzi insistent. Eu eram în pat la laptop scriind, el era deja îmbăiat şi pregătit de culcare, însă el ar fi vrut muzică la laptop probabil, aşa că mă privea insistent. I-am spus:”nu, acum facem nani”. Nu s-a supărat, dar nici nu s-a culcat. E greu de adormit George. Fiecare derapaj pe care îl are în legătură cu somnul sau mâncarea mă face să mă gândesc la tulburări specifice spectrului.

Alte jocuri pe care le are şi pe care mă aşteptam să le facă se împlinesc. După ce am întins hainele spălate pe uscătorul de rufe din hol, George a încercat să se aşeze în ligheanul oval. I-am arătat cum şi a reuşit mai apoi singur. Şi-a luat şi jucării. Mă bucur când face lucruri noi.

Dar timpul trece. Cât de repede au trecut primii trei ani cu David! Chiar dacă devenise din ce în ce mai dificilă viaţa alături de el. Dar cum să te gândeşti că un copil atât de frumos şi de angelic şi mai ales care se uita în ochii tăi, ar putea avea o problemă atât de mare?

De data asta mă uit bine la George şi nu-mi place deloc ceea ce văd. Nu ştiu exact cum să-l abordez. Am renunţat să-l mai condiţionez să arate cu indexul. Vreau să văd cum se comportă în continuare la Grădiniţa Malteză. Sper să nu aibă nevoie de terapeut pe lângă asta. Păstrez speranţa că nu va trebui să vând şi hainele de pe mine ca să-mi pot permite terapie.

E singura speranţă, că de prosperitate nici nu poate fi vorba. M-aş mulţumi să fie copiii sănătoşi. Nu-mi trebuie altceva nimic, nici vacanţe, nici haine scumpe, nici bijuterii.

Mi-ar mai trebui totuşi, oameni sinceri şi de cuvânt în jurul meu. Prietenii şi aşa puţini s-au împuţinat şi mai tare.  In ultimul an, am răbufnit pentru că nu mai tolerez promisiunile încălcate. Nu  mai înghit aşa ceva la vârsta asta. Nu am timp să disec firul în patru şi să analizez de ce sunt oamenii aşa. Cu trei copii de crescut şi un vârstnic de îngrijit, chiar n-am timp să mângâi orgoliul nimănui.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()