Prima evaluare
Acum 3 ani în noiembrie, David a revizitat “Grădiniţa Specială Malteză” din Cluj-Napoca în calitate de fost beneficiar. Acolo a început munca de recuperare şi am scăpat de ce a fost mai greu.
Am întrebat-o pe Moni dacă a avut vreun dubiu asupra diagnosticului lui David.
-Nu, mi-a zis, a intrat în grădiniţă sărind ca o minge.
David al nostru păşise pentru prima dată acolo în 2010, tot în noiembrie, la 3 ani şi câteva zile cu un diagnostic imposibil de tăgăduit. Am consultat doi medici pentru siguranţă. Pe prima hârtie scria “autism infantil”, dar nu asta m-a marcat, ci faptul că l-au catalogat ca fiind “varză”, un caz sever adică.
Pe a doua hârtie scria “ Tulburare pervazivă de dezvoltare. Retard psihic. ADHD”
-Contează cum o numim? ne-a întrebat al doilea medic, Profesor Doctor Ileana Benga. Că-i zicem autism sau altcumva, contează? Sunteţi conştienţi că aveţi un copil cu o problemă?
Acestea sunt vorbele unui medic înţelept care ne-au călăuzit în drumul nostru de 6 ani încoace: “Important este ce faceţi de acum încolo”.
Noiembrie 2016
Nu-mi vine să cred că e rândul lui George să treacă acelaşi prag al Grădiniţei Malteze. Mirela Codreanu şi fetele minunate de acolo s-au oferit să îl primească şi să-l urmărească câteva ore.
Ce am aflat m-a îngrozit.
George nu a făcut contact vizual cu nimeni. Cu NIMENI. Nici măcar cu tatăl lui sau cu David. Oricât l-au strigat membrii familiei şi fetele de la grădiniţă, George şi-a văzut de ale lui.
E mai rău ca David, mi-am zis. Căci autismul lui David ne-a păcălit acum 6 ani. Citisem despre autism, ştiam de atunci că un indiciu puternic este lipsa contactului vizual. Dar culmea, David îl avea. Ce mai avea însă David era o opacitate în privire pe care o mai are uneori şi acum când e hiper-stimulat. La George nu am văzut aşa ceva. Nu încă.
George fost mut ca o lebădă tot timpul cât a stat acolo, nu a scos nici măcar sunetele ciudate pe care le emite acasă şi care sunt departe de lalalizare, aş zice mai degrabă un limbaj propriu. A refuzat şi acolo să-şi ţină singur sticla de lapte, după insistenţe şi promptări verbale a luat-o şi a dus-o la guriţă, dar a refuzat să o ţină şi să mănânce singur. Iar asta nu-i a bună. Incăpăţânarea asta la copilul mic nu e bună deloc, senzaţia că nu vrea pur şi simplu nu e de bun augur.
Oricum întorc situaţia pe toate părţile, parcă dau de David.
George are preferinţă pentru jocurile prin suprapunere, de construcţie pe verticală, aşa cum bine observasem şi eu, asta n-ar fi ciudat, dacă în rest dezvoltarea lui ar fi ca la carte. Dar el nu are reacţie la plecarea părintelui, copilului aflat în spaţiu străin, la grădiniţă, nu pare să-i pese, deşi anxietatea de separare trebuie să fie tare puternică la vârsta asta.
Oare copilul ăsta mă iubeşte? mă întrebasem apropo de David când nu ştiam ce e cu el. Acum nu mă mai întreb. ŞTIU sigur că George mă iubeşte dar nu poate sau nu ştie sau nu vrea să-mi arate. Tot dureros este pentru mine. Tot mi se strânge inima.
In rest pare să se joace frumos, explorează adecvat spaţiul şi are emoţii pozitive şi negative. S-a speriat, şi bine a reacţionat, când maşina de spălat a început ciclul de centrifugare. Răspunde bine la munca unu la unu, fără mulţi stimuli în jur, ceea ce este foarte important oricare ar fi suferinţa copilului. Nu este extrem de frustrat, are toleranţă ridicată la frustrare. Dar prea uşor merge la străini în braţe, ar trebui să fie foarte circumspect la 1 an şi 5 luni.
M-am prăbuşit. N-a trebuit să aud mai mult.
Sigur că numai un medic pune un diagnostic, nu un psiholog, nu un logoped, nu un terapeut ABA. Dar toate acestea, mai ales lipsa de contact vizual, lipsa răspunsului la chemarea numelui şi indiferenţa faţă de părinţi par să se înscrie clar în spectrul autist.
David nu e îngrijorat de posibilul autism al fratelui lui.
–Viaţa cu autism e frumoasă, mi-a explicat el.
I-am mărturisit şi eu în câteva cuvinte că pentru părinţi e foarte greu, că nimeni nu ştie ce aduce viitorul în viaţa cu autism a unui copil. Părintele nu are de unde să ştie dacă îşi va recupera copilul şi-l va face funcţional. I-am explicat că a trebuit să muncim mult şi noi, şi el şi Moni şi fetele de la grădiniţă ca noi doi să putem astăzi povesti despre autism.
Pe George îl plâng când sunt singură. Ii plâng izolarea şi înstrăinarea. Şi-apoi îmi aduc aminte de David, de frustrările lui, de crizele lui, de izolarea lui şi de faptul că, slavă Domnului, astea nu şi le mai aminteşte. Nu mai ştie cum se lovea cu capul de podea sau de uşă. Nu mai ştie cum îl luam în braţe, îl așezam pe genunchi cu spatele la mine şi cum îl strângeam într-o îmbrăţisare ce-l imobiliza ca să nu-şi mai facă rău. El ţipa înfiorător, iar eu plângeam. Nu mai ţine minte nimic din ce a fost îngrozitor.
(va urma)
Dacă ți s-a părut util acest articol, poți da LIKE paginii noastre de Facebook, unde vei găsi articole cel puțin la fel de interesante.
