Viaţa cu autism. Episodul 51. Trebuie să-mi amintesc câtă bucurie mi-a adus George

Viata cu autism, de Marina Neciu

Le văd zilnic. Aceleaşi gesturi la George. Sunt comportamente atipice. Dacă ajunge în bucătărie invitabil va răstura sticlele de apă plată şi apă minerală. Le va aşeza din nou în picioare şi iar le va răsturna. Il chem să-i arăt ceva, merge mai departe indiferent prin în jocul lui, oricare ar fi acela. De lipsa de contact vizual nici nu mai pomenesc.

Pe bebeluşă o ignoră, chiar şi când o aşez lângă el. Parcă nu ar vrea să o vadă. Nici când bebeluşa aşezată lângă el l-a lovit cu pumnişorul într-un ochi, nu a reacţionat. S-a frecat la ochi şi atât. Măcar nu e violent cu ea.

Acum înţeleg că toate obictele le aruncă în patul Ilincăi fără legătură cu persoana ei. Le aruncă aşa cum le aruncă în chiuvetă. Le aruncă pentru că poate, nu pentru că ar vrea să împărtăşească ceva cu “bebe” cum o numesc eu în faţa lui.

Se joacă mult cu mingea, cu mingile, de mărimi şi culori diferite. Ieri s-a jucat David cu el cu un balon şi din câte am văzut George i-l arunca înapoi lui David. Asta e bine.

-Chiar dacă e autist, e clar că nu e ca David de afectat, mi-a spus soţul.

Dar eu nu pot să mă resemnez. Eu NU vreau să fie autist. Eu nu vreau să treacă prin ce a trecut David sau mai rău. Nici nu cred că îi mai pot asigura terapie unu la unu de data asta. Din ce? Dintr-o indemnizaţie de creştere a copilului care e pentru Ilinca şi o indemnizaţie de însoţitor care e pentru David?

Nici nu vreau sa ma gândesc ce va fi cu un diagnostic oficial. Sa trebuiască să parcurgem acelaşi drum, să simţim din nou că nimic nu s-a schimbat pentru copiii ca David. Dar mai ales să nu ştim ce va fi cu George. Va fi mai bine ca David? Va fi la fel? Sau va fi mai rău?

Câti ani să aştept până mă va privi în ochi? Cât să îndur până mă va chema “mama”? Asta dacă mă va striga vreodată “mama”. Ştiu că aici dau glas părinţilor de copii nonverbali şi cu autism şi cu alte dizabilităţi. Cred că este groaznic să îl doară ceva pe copil şi să nu îţi poată spune ce. Asta mi se pare cel mai periculos pentru copil şi mai greu de îndurat pentru părinte.

Aşa că zilele astea greu îi mai suport pe părinţii de copii tipici. Nu mă interesează că Blaga a vorbit la şase ani. Sau patru. E clar că nu era autist. Cu ce mă încălzeşte pe mine asta în România anului 2017? Nu-mi doresc copii geniali care să devină puncte de referinţă în literature română. Imi doresc copii sănătoşi.

Trebuie să-mi amintesc câtă bucurie mi-a adus George ca să pot rezista. Incă de când am văzut cele două liniuţe pe test m-a făcut fericita. M-a făcut fericită şi când m-a anunţat medicul că este băieţel. Deşi am simţit o strângere de inimă gândindu-mă că are un risc mai mare de a dezvolta autism decât dacă ar fi fost fetiţă. M-am bucurat de el chiar şi atunci când dublut test a indicat un risc statistic de 1/67 să aibă Sindrom Down. N-a avut şi m-am bucurat de fiecare clipă a lui. Mi-am alungat gândurile rele chiar şi când am văzut în timpul verii că nu face atât de multe câte aş fi sperat. Dar avea contact vizual şi eram liniştită. Am făcut totul altfel ca la David ca să fiu liniştită.

Iar după ce am născut-o pe Ilinca, imediat mi-am dat seamă că nu e în regulă cu George.. Lumea îmi spunea că nu-i aşa, că e mic şi că nu am dreptate. Dar eu vedeam şi ştiam. Apoi în noiembrie au văzut şi alţii. Am fost la medic. A spus că autismul e un cuvânt “greu” şi că nu se poate vorbi de aşa ceva la George. Ne-am apucat să lucrăm puţin unu la unu. In decembrie ne-am oprit cu terapia unu la unu că lumea avea vacanţă şi curăţenie de făcut şi că oricum “nu se întâmplă nimic”. Ba da. S-a întâmplat. In decembrie a pierdut şi contactul vizual. Incă nu l-a recăpătat. Iar eu nu am fost mai furioasă ca acum în toată viaţa mea.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa