Viaţa cu autism. Episodul 55. Cel mai frumos mărţişor

A venit şi ziua cea mai importantă. Mi-a fost rău de dimineaţă, mi-a fost groaznic de greaţă, iar inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Nu prea ştiu să-mi controlez emoţiile. Îmi era teamă şi pentru că ştiam că vom avea de aşteptat puţin. Doamna Profesor este foarte riguroasă şi nu dă pacienţii afară, are mare răbdare şi răspunde la toate întrebările părinţilor îngrijoraţi.

Aşa a fost, am aşteptat o jumătate de oră. George s-a jucat pe hol, iar eu am fost mulţumită de felul în care a explorat spaţiul. Era sigur pe el în perimetrul în care ne aflam noi, dar când se apropia de prima persoană din celălalt hol, se uita lung la ea, eu am văzut că a făcut contact vizual, şi se întorcea la noi.

Pe Dna Profesor Doctor Benga am găsit-o ceva mai în vârstă decât o ştiam, dar la fel de distinsă şi cu aceeaşi blândeţe în glas. I-am povestit despre David şi despre ceea ce ne-a spus acum şase ani, iar când a văzut câteva poze cu el a exclamat:” Doamne, ce copil frumos!”

N-am omis nimic despre George. Se întreba dacă aude, căci nu a reacţionat când l-a strigat. A reacţionat aruncându-i o privire scurtă doar când Dna a bătut tare din palme. George s-a jucat cu tot ce a găsit în cabinet, desigur preferatele lui au fost mingile.

I-am mărturisit că tot ceea ce am văzut şi ceea ce văd zilnic mă face să cred că şi el este autist. Că nu-mi vine să cred ce trăiesc, că da, ni s-a spus că tulburare reactivă de ataşament, dar că după o pauză în care nu s-a lucrat, copil a pierdut şi contactul vizual. I-am spus că apariţia unor stereotipii motorii, a unor stimulări vizuale îmi întăresc bănuiala.

Am povestit îndelung şi l-a observat îndelung.

-E atipic, văd note atipice, ele există, ne-a spus Dna Doctor. Dar nu văd să fie autist. Adică aşa se joacă un copil de vârsta lui. Sunt tot mai mulţi copii atipici în ziua de azi, chiar copii ce par autişti şi totuşi cresc şi îşi dau drumul şi nu sunt autişti.

Povestindu-i despre împrejurările care au dus la schimbarea aceasta comportamentală, adică sarcina mea dificilă şi sosirea Ilincăi, ne-a spus că acestea au un rol determinant în ceea ce i s-a întâmplat lui George.

“Va daţi seama ce supărat este pe Dvs ?” m-a întrebat. El nu ştie la vârsta asta despre ce e vorba, nu ştie să-şi exprime durerea altfel. E atipic şi trebuie stimulat, ceea ce faceti deja. Stereotipiile apar când există orice fel de întârziere în dezvoltare, nu neapărat în autism, ne-a mai spus.

Deci, prietena mea, avea dreptate. Ea îmi spusese acelaşi lucru. Şi mai ştiu că s-a rugat pentru noi. Ea şi alţii. Eu n-am mai putut să mă rog.

Ne rămâne să muncim, copiii sunt talanţii pe care noi îi cultivăm. Se pare că ne este menit să creştem copii şi să ne ocupăm de ei intens. Imi mai rămân prietenii, unii care stau mai mult în umbră şi care sar să mă ajute când avem mai multă nevoie. Aşa cum unii ne frâng inima, aşa ştiu să ne consoleze şi să ne ajute alţii. Ne rămâne Grădinita Malteză unde George intră cu un zâmbet larg, unde se joacă şi are destul spaţiu să alerge şi să se bucure de vârsta aceasta frumoasă.

Vestea asta, că nu e autism, a fost cel mai frumos mărţisor primit vreodată.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()