Viaţa cu autism. Episodul 58. E dureros să o văd pe mama aşa

Ultimele săptămâni au fost foarte obositoare, mi-am pierdut şi eu liniştea şi nu am mai avut somn. Unele nopţi erau o continuă plimbare între bucătărie şi cameră ca să o reaşez pe buni în pat. Undeva între miezul nopţii şi ora unu se trezeşte şi de cele mai multe ori are chef de plimbări nocturne.

Insă nu o aşezam bine în pat şi reveneam la locul meu, că o şi auzeam că iarăşi se ridică. Iar când, în sfârşit, obosea şi adormea spre ora trei dimineaţa, se trezea Ilinca.

E linişte la noi. Unul dintre marile avantaje ale traiului la ţară este acesta. Liniştea nopţii este tulburată doar de câte un lătrat de câine. Aşa că orice zgomot, oricât de mic, e suspect, mai ales când eşti gata să aţipeşti.

Oare s-a ridicat buni şi a căzut? Oare a răsturnat ceva de pe masă? Mai bine verific, să mă asigur că e totul în regulă.

Mă ridic de câte ori e nevoie. Uneori doar se răsucise în pat şi se descoperise. Dar nu mai ştie să se acopere cu pătura dacă i se face frig. Iar dacă i se face frig, invariabil răceşte şi face febră. Când face febră nu se poate ţine pe picioare, numai cu ajutorul soţului reuşesc să o duc la baie. Buni a devenit extrem de solicitantă.

-Mănâncă, buni, îi spune David întinzându-i o bucată de ciocolată. Buni ia ciocolată o priveşte cu suspiciune, iar eu o îndemn să guste. Asta face.  Plec liniştită cu David în cameră. A doua zi vecina care vine să mă ajute, i-a scos aceeaşi bucată de ciocolată, de data asta frământată şi diformă dintr-un buzunar al vestei.

Mare greşeală, trebuia să fi rămas în bucătărie ca să o supraveghez. Dar uneori mă solicită copiii şi trebuie să renunţ.

Cel mai rău e cu medicamentele. Ne mirasem că nu îi scade febra până am descoperit parametamolul pe jumătate ronţăit ascuns sub pernă. Nu mai ştie sau nu mai vrea să îl înghită, îl scoate din gură şi îl ascunde. Cu gustările nu e grav, e grav când e vorba despre medicamente. Pentru că ele pot ajunge la copii.

E dureros să o văd pe mama aşa. Chiar dacă am să-i reproşez atât de multe. E greu să recunosc că de fapt nu mai e aici, că e cineva străin în pielea ei. Deşi uneori mi se pare că e ea, că s-a întors atunci când mi se adresează şi-mi zice: ”tu, copilă…” căci foarte rar mai spune ceva inteligibil sau coerent. Atunci mi se pare că-şi aduce aminte cu cine vorbeşte. Dar totul durează câteva secunde. Iar când vorbeşte cu Ilinca, o face ca şi cum ar fi vorba despre copilul ei, despre mine atunci când eram bebeluş.

Mi-ar trebui o bunică la copii şi nu am. Mi-ar trebui o vorbă bună de la o mamă sau de la soacră şi nu o am. Mi-ar trebui o bunică să le citească poveşti copiilor mei şi să-i scoată la plimbare. Mi-ar trebui o mână de bunică la cozonaci şi la pregătirile de sărbători. Mi-ar trebui cineva care să-ntindă masa şi să ne răsfeţe cu plăcinte. Mi-ar trebui o bunică de care copiii mei să-şi amintească cu drag când vor fi adulţi.

Cred că o bunică ar fi influenţat în bine evoluţia şi dezvoltarea copiilor mei. Cred că le-ar fi fost tare bine. Cred că ar fi primit ceva în plus, ceva important, ceva ce îmi este imposibil să definesc, ceva ce-mi lipseşte şi mie. Nici eu nu am avut bunici, nu ştiu cum este, îmi aduc aminte doar cât de răsfăţaţi erau prietenii mei care aveau bunici.

Pe vremuri, bătrâneţea era asociată cu înţelepciunea, acum e asociată de prea multe ori cu demenţa.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()