Viaţa cu autism. Episodul 61. Când copiii sunt bolnavi

Nu pot să fac nimic cum trebuie. Când sunt bolnavi, nu mai sunt în stare de nimic. Mai întâi începe David. El este cel mai expus în comunitatea şcolară. De obicei face viroze respiratorii, care rămân la stadiul de viroze, fără complicaţii, iar eu fac eforturi uriaşe să-l hidratez cum trebuie, să-l motivez să stea calm la câteva inhalaţii cu ceai de muşetel, acesta fiind singurul remediu care lui îi calmează tusea seacă.

Inevitabil urmează George. Cu George am învăţat să îngrijesc bebeluşi bolnavi, căci David nu a fost bolnav până la trei ani. Până la un an George a trecut şi prin bronşiolite, laringite şi enterocolite. Acum e mai bine, dar e mereu al doilea care se îmbolnăveşte cam la 4-5 zile după David.

Iar acum Ilinca, mai întâi o rinită, acum enterocolită. Ar trebui să o şi diversific peste două săptămâni. Primele încercări după patru luni nu au avut succes şi m-am lăsat păgubaşă.

Ştiam că vor veni şi astfel de zile; zile în care voi îngriji 3 copii bolnavi. Dar acestea nu sunt probleme. Răcelile vin şi trec. Sper să fie George bine. Sper ca într-o zi să pot spune:”ce bine că am intervenit rapid şi nu am ignorat problema lui!”

Ultimele zile am fost mai mult singură cu copiii. Mi se pare că George e mai atent la mine. Azi l-am strigat de câteva ori şi s-a uitat la mine. Era să ţip de uimire. Ce frumos este! Ce ochi strălucitori are!

De fiecare dată când mă uit la el, îmi amintesc că el a fost ideea şi dorinţa mea. Sigur că l-am convins şi pe tatăl lui că un frate pentru David ar fi o apariţie grozavă. Si aşa cum mă inundă sentimentul de mândrie că e al meu, că el e cel mai frumos şi bun frate pentru David, tot aşa m-a ros vinovăţia că mi-am dorit încă un copil ştiind care sunt riscurile.

Riscurile calculate de specialiştii în autism sunt de aproape 20% pentru ca fratele unui copil cu autism să dezvolte şi el autism.

Am încercat mereu să-mi alung gândul ăsta pentru că pur şi simplu nu îmi pot imagina viaţa fără George, oricum ar fi el. Un copil este un dar, restul e treaba noastră de părinţi să ne străduim să le valorificăm la maximum potenţialul.

 De câteva zile căutăm în cămară unde stau îndesate printre rafturile cu dulceţuri, compoturi şi murături cutii cu jocuri adecvate vârstei de doi ani şi peste, rămase de la David. Unul dintre ele este un incastru mare de lemn cu alfabetul.

George a scos toate litere din incastru şi a încercat să le potrivească. A recunoscut rapid litera “O”. Necazul este că l-a nedumerit litera “Q” ar fi vrut să o îndese peste “O”. Apoi fie nimereşte, fie încurcă între ele “M” şi “W”, depinde cum le aşază. Pentru vârsta lui, cred că e foarte bine. Il ajut eu în timp ce verbalizez. Folosesc jocul acesta pentru stimularea verbală. Incastrul este mare, literele sunt colorate. Aşa a învătat David alfabetul înainte să devină verbal. Nu ştia să ceară lucruri, să denumească obiecte încă, dar ştia şi spunea alfabetul, recunoştea literele şi le potrivea.

Am păstrat aproape tot de la David haine şi jucării. Mai voiam un copil. Nu ştiam când şi cum, mai ales după diagnosticul lui David. Nu a existat decât dorinţa mea căreia i-am dat glas după ce David a trecut de 5 ani. Dar a mai trecut vreme până la materializarea ei în persoana lui George. Diferenţa dintre ei este de 8 ani.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()