Viaţa cu autism. Episodul 62. Modelul lui David

Uneori nu-l mai recunosc. Autismul îl transfigurează. Şi nu într-un sens bun. Pur şi simplu devine altă persoană care nu ar face nimic întreaga zi decât să se autostimuleze.

Tocmai l-am găsit întins pe covor în spatele pătuţului Ilincăi cu faţa vârâtă sub pătuţ. Se pare că are aceeaşi nevoie de presiune ca şi Temple Grandin.

În momente ca acestea îmi pun multe întrebări în legătură cu viitorul lui David. Încerc să-mi imaginez o scenă de familie peste vreo douăzeci de ani când David va avea familie şi copii şi îl vor întreba copiii de ce se vâră cu capul sub pat. Nu este ceva de netrecut, de netolerat pentru cineva care îl va iubi. Dar mă întreb: oare va găsi pe cineva să-l iubească?

Până la urmă, nu văd de ce nu. Adică am cunoscut  mulţi bărbaţi deloc merituoşi cu soţii sau iubite extraordinare care duceau tot greul relaţiei şi al familiei şi care şi-au sacrificat tinereţile aiurea. De la David am alte aşteptări. Sper ca el să ajungă un bărbat destul de echilibrat, demn de o femeie iubitoare.  în ciuda problemelor senzoriale care probabil că nu îl vor părăsi niciodată.

L-am trimis să se joace, i-am dat în mână jocul mozaic şi l-am trimis să construiască după model. S-a descurcat, a făcut câteva modele şi s-a liniştit.

-Vreau cacao cu lapte! ceru David pe un ton imperativ.

-Du-te şi fă-ţi singur! i-am răspuns deodată şi eu şi tatăl lui.

S-a dus şi asta a făcut. A pudrat puţin masa cu praf de cacao, dar e perfect capabil să-şi prepare cacaoa singur şi să o încălzească la microunde. Se descurcă decent şi cu pregătirea unui sendviş.

Are destul de multe abilităţi de autoservire pentru vârsta lui, având în vedere când şi de unde am pornit la drum. Am rămas mută când am văzut cât de bine se descurcă cu aspiratorul şi cât de minuţios este. Învaţă spontan, învaţă observându-mă pe mine şi pe tatăl lui.

Mă liniştesc când îmi aduc aminte pe cine are David ca model masculin. Tatăl lui îmi este alături de mai bine de zece ani. Nu a ezitat nici măcat o dată. Nici când a plâns pentru David nu a încetat să spere, să lupte şi mai ales să ne iubească. De-asta suntem încă aici. Pentru că nu am încetat niciodată să credem unul în celălat şi în puterea iubirii. David, George şi Ilinca, copiii noştri, sunt mărturia vie. Nu este uşor de trăit o viaţă ca a noastră. Să trebuiască să lupţi pentru copiii tăi, pentru ca ei să poată face cele mai banale lucruri. Am făcut-o o dată pentru David, o facem pentru George şi o vom face şi pentru Ilinca dacă este nevoie.

Calitatea de părinte nu trebuie niciodată să sufere pentru că un copil nu e “perfect”. Vă provoc să definiţi perfecţiunea, nu cred că puteţi. Noi doar ne iubim copiii şi facem tot ce putem pentru ei, asa cum ar trebui să facă orice părinte.

Eu mă simt curajoasă pentru că tatăl lui David, al lui Goerge şi al Ilincăi îmi este mereu aproape. Când eu mă tulbur, mă frământ şi îmi fac o mie de griji, el este calm. Sau cel puţin aşa pare. “A fi bărbat nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ba dimpotrivă, uneori poate eşti tare speriat, dar trebuie să te arăţi calm, să poţi să le transmiţi încredere şi calm celorlalţi.” Asta îmi spunea jumătatea mea despre sine.

De-asta probabil că şi David şi George relaţionează mai uşor cu el decât cu mine. E foarte bine. Eu sunt atât de fericită că pot să le ofer un asemenea tată copiilor noştri.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()