Viaţa cu autism. Episodul 7. Doamne, nu mă-mbătrâni…

Viata cu autism, de Marina Neciu
nu ma îmbătrâni

Când eram copil aveam o teamă, nemărturisită până astăzi, că voi rămâne prea repede fără părinţi, că nu-mi vor fi sprijin când îmi va fi mai greu. Poate că sentimentul acesta venea mai mult din faptul că mă simţeam nepregătită pentru viaţă. Părinţii mei ar fi putut să trăiască mai mult, totuşi. Tata, cel puţin, a murit prea devreme din cauza propriilor vicii.  Iar mama are demenţă, e ca şi cum n-ar mai fi. Parcă ar fi pierit şi ea înainte de vreme. Nu m-am mai putut baza pe ea de foarte multă vreme.

A fost greu. Mi-am dat seama cât e de greu după ce am devenit mamă. Ştiam deja că nu mama nu-mi mai e sprijin, doar că nu ştiam de ce. Diagnosticul de demenţă a venit după nişte ani buni.

Îmi amintesc că în ultima perioadă, când încă nu locuia cu noi, nu-mi mai răspundea la telefon. Credeam că e supărată pe mine, mi-am dat seama ani mai târziu că nu mai ştia de fapt cum să răspundă la telefonul mobil. Distanţa de peste 100 de km între noi înrăutăţise lucrurile. S-a ascuns atât de bine toţi anii aceia când eu eram adolescentă şi tânără femeie că nu mi-am dat seama că uitarea se instalase în mintea ei nici când a venit să locuiască cu noi. Am pus lacunele de memorie şi ciudăţeniile ei pe seama unui accident ischemic pe care-l suferise. În plus, îşi formase nişte mecanisme de disimulare prin care te păcălea încât rămâneai cu impresia că înţelege tot ce-i spui.

Mă uit la mama acum. Se mişcă ciudat, cu nesiguranţă, păşeşte pe vârfuri aproape; femeia care fusese s-a topit pe picioare. Nu mă întreb dacă voi ajunge ca ea. E o întrebare care nu-şi are sensul cât timp eu am copii de crescut. Mă gândesc cu o strângere de inimă la unul cu nevoi speciale, David, care va trebui să fie independent când noi părinţii nu vom mai fi. Mă gândesc şi la ceilalţi doi, George şi Ilinca, indiferent dacă vor fi tipici sau atipici.

În afară de sănătatea copiilor mei, tânjesc după o viaţă lungă şi sănătoasă pentru noi, părinţii, ca să le putem fi alături şi nu povară, cât mai mult timp/

-Mama, buni când o să moară? mă întreabă uneori David. Simt năduful din vocea lui, îmi pune întrebarea asta când buni îl sâcâie. E clar că ea îl ceartă, iar el e frustrat căci nu înţelege mai nimic din limbajul ei mutilat de demenţă.

Ii explic mereu că nimeni nu ştie ora şi ceasul când va părăsi lumea asta.  David ştie că toată lumea moare, ştie că şi el va muri într-o zi, dar nu are nici o anxietate. Copiii nu prea înţeleg la vârsta asta ce e cu moartea. Puţini dintre noi cei mari înţelegem.

Ii  spun că mi-aş dori şi eu ca mama mea să fie ca bunicile pe care el le vede că-şi duc nepoţii la şcoală sau la plimbare. Ii spun că îmi doresc ca buni să fi fost altfel pentru el şi pentru fraţii lui.

In nici un caz nu mi-am dorit ca fiul meu cel mare, copil cu nevoi speciale, să fie cel care mă avertizează:

-Mama, hai repede, s-a dus buni la baie singură şi o să facă mizerie!

Astăzi mama mea avea dor de ducă.

-Mă duc şi eu încet către casă, îmi zice ridicându-se de pe canapea.

M-am revăzut deodată la sora mea acasă, eu mai rămâneam, mama mergea acasă şi asta îi era vorba; că se duce încet spre casă. Ce vremuri! Nu erau strălucite pentru ea, dar măcar nu erau îngrozitoare.

Apoi mi-a spus că se duce la mama ei care e bolnavă. Am remarcat că retrăieşte amintiri din propria copilărie şi din viaţa de adult, undeva în jurul vârstei de 35 de ani.

Face doi paşi ezitanţi şi mă întreabă mai mult prin semne dacă uşa de la baie este cea pe care poate ieşi afară. Ii zic că acolo e baia şi ca să nu o contrariez, îi propun să mai stea puţin şi să mănânce un corn cu gem sau o banana. Cornul îl recunoaşte, banana, nu.

Aşa e acum mama mea. Nu mă mai poate consola pentru greutăţile mele trecute sau viitoare. Iar eu altă dorinţă n-am pentru mine şi tatăl copiilor mei decât:

„Doamne, nu mă-mbătrâni,
Lasă-mă să-mi cresc pruncii.

Dacă pruncii mi i-oi creşte,
Cât îi vre mă-mbătrânește.”

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa