Viaţa cu autism. Episodul 72. Trebuie să am încredere în el

viața cu autism

George îmi dă pupic. De multe ori mă cuprinde cu mânuţele lui mici şi dolofane de după gât şi mă trage înspre el, înspre guriţa lui. Odată chiar a avut un moment excepţional în care a venit la mine spontan, râzând, de mai multe ori. L-am tot strigat şi a venit de fiecare data şi m-a privit în ochi.  Ii cântam hitul momentului în casa noastră “Elefantul Cici”.

De fiecare dată cad în capcana asta. Când trăim astfel de clipe, îmi tot zic: asta e, e clar îşi dă drumul, redevine cel care era până în toamna anului trecut. Apoi iar văd cum bagă toate obiectele în gură, văd că nu ştie să-mi arate cu degetul de-şi doreşte.

“Cogniţia merge” îmi spun oamenii dragi de la Grădiniţa Malteză”. Da, George ştie cum funcţionează lucrurile, deja pricepe destule din tandemul cauză-efect.  Investim în jucării pentru dezvoltare de abilităţi şi cam ştiu ce poate George să facă. Ii plac puzzle-urile, îi place să construiască, dar îi plac mult jocurile motrice.

Camera noastră e un haos. Strâng într-una la jucării, strânge chiar şi David şi parcă sunt mereu într-o mişcare browniană. George se plictiseşte repede de jucării pentru că n incastru sau un puzzle din două piese pe care îl primeşte îl face cam din a doua încercare. Are ezitări doar dacă e obosit şi deci, lipsit de răbdare.

Ar fi atât de simplu, ar fi atât de uşor! Dacă George ar avea o dezvoltare tipică sau măcar dacă ar progresa mai repede. Progresele în tulburările de dezvoltare, că-s de limbaj sau că-s pervazive sunt destul de lente. Pierderile de achiziţii sau pierderea contactului  vizual se petrec rapid. In decembrie George a pierdut contactul vizual, cam în 20 de zile am “obţinut” un copil lipsit de contact vizual. E aprilie deja şi nu l-a redobândit.

Acel decembrie a fost unul dintre cele mai dificile momente din viaţa mea. Am avut senzaţia că-mi pierd copilul. Incă nu s-a întors la mine. Nu şiu când o va face. Dar trebuie să cred că o va face.

Incerc să mă încurajez gândindu-mă la David. Cât de lipsită de speranţă părea soarta lui. Iar acum citim seara poveşti terapeutice şi discutăm despre lucruri importante cum ar fi acceptarea necondiţionată, agresivitatea, încrederea în forţele propriii, divorţul, dificultăţile de învăţare.

Acum problemele pe care le întâmpină David sunt legate de comportamentul social, la salutul pe care ar trebui să-l adreseze vecinilor de cum îi vede sau la acel “mulţumesc” reflex pe care ni l-am internalizat şi noi după ani de exerciţiu.

Lui David îi este dor de mine când e la şcoală sau când sunt plecată de acasă. David este un copil sensibil cu care pot discuta despre cât de importantă este educaţia, despre faptul că deşi e puţin diferit, are norocul de a fi acceptat de ceilalţi într-o ţară în care intoleranţa şi discriminarea fac legea.

Imi fac griji pentru el când iese pe stradă cu bicicleta singur. Se plimbă pe străzile învecinate care sunt relativ departe de drumul European 60, dar oricum circulă multe maşini. Trebuie să am încredere că e mereu atent. Trebuie să am încredere în el. In curte se plictiseşte. Işi ia bicicleta şi merge în parc unde se întâlneşte cu mulţi colegi de-ai lui de la şcoală.

Nu stau liniştită, deşi e la 200 de m de casă. Mi-e teamă să nu meargă în expediţii prin pustietăţi, pe dealuri, aşa cum făcuse anul trecut. Am povestit atât de mult cu el despre pericole. Dumnezeu să-l apere mereu !

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()