Vocea ta. ”Nu suport ideea că autismul e pe cale să-mi mai răpească un copil”

am devenit mamă

De nouă ani încoace, pe 6 noiembrie, mă uit la pozele cu David-Andrei, întâiul meu născut. Mi-s dragi mai ales instantaneele surprinse în “Maternitatea Hipocrate” cu David atât de mic şi ador sentimentul pe care mi-l dă retrăirea acelei seri. Doar cine are copii cunoaşte senzaţia pe care o ai atunci când medicul îţi spune că ţi s-a născut un copil perfect sănătos. Retrăind acea zi şi fiecare din zilele în care s-au născut ceilalţi doi copii ai mei, îmi dau seama că pentru mine acela este raiul. Aş putea continua o eternitate retrăind acele zile una după cealaltă la nesfârşit.

A fost una din minunile acelea care se întâmplă când nu plănuieşti neapărat, doar ştii că s-ar putea întâmpla. Dar când se întâmpla ai senzaţia unui miracol. Eram amândoi pregătiţi să devenim părinţi, iar dimineaţa ceţoasă de martie în care am aflat că voi fi mamă a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea.

L-am găsit greu pe doctorul Nanu Honorius, când aveam deja 5 luni de sarcină. Eram nehotărâtă asupra spitalului în care urma să nasc, iar medicul care mă urmărise iniţial îmi displăcea total. Statura mea subponderală, aveam sub 40 de kg pe atunci, l-a făcut pe soţul meu să decidă pentru mine şi să mă convingă că locul perfect pentru mine şi băieţelul nostru este un spital privat. Aşa a fost, am fost bine îngrijită pe tot parcursul sarcinii. Mergeam cu mare drag la clinică, îl descoperam cu mirare pe David la ecografii. Medicul era încântat. Copilul creştea bine, deşi eu nu ma îngrăşam prea mult.

Am făcut totul ca la carte, singurul meu exces în sarcină a fost un pahar de băutură răcoritoare carbogazoasă, în rest am avut grijă să mănânc cât de corect am putut.

Pregătirile

Şi am citit cam tot ce se putea citi despre copii, despre creşterea şi educarea lor. Pentru că asta linişteşte mintea şi asta facem acum, în epoca postmodernă, când comunităţile nu mai sunt ce au fost, când familiile nu mai sunt atât de numeroase. Invăţăm să fim părinţi din cărţi. Dar nimic nu ne pregăteşte pentru ce va urma. Mai ales dacă vom avea un copil cu o problemă de dezvoltare.

Visele

Nimeni nu se întreabă cu adevărat: “Ce voi face dacă voi avea un copil bolnav?” Deşi ne punem întrebarea, nu suntem pregătiţi să-i răspundem. Sau o facem superficial, ceva de genul: “ e puţin probabil, doar nu mi se poate întâmpla chiar mie sau copilului meu”. Dar lucruri grave se întâmplă într-o viaţă de om şi ni se poate întampla orice oricând.

Aşa ca m-am gândit doar cât de frumos, bun şi deştept va fi copilul meu . Nicidecum nu mi-am imaginat că-mi vor trebui mulţi ani de muncă ca să-i aud vocea strigandu-mă “mama”.

Naşterea. Și am devenit mamă

A fost perfectă. Noiembrie era o lună fără semnificaţie pentru mine, un fel de toamnă-iarnă. Am intrat în maternitate într-o seară de toamnă şi am ieşit într-una de iarnă câteva zile mai târziu. De atunci, însă, noiembrie e special, e luna lui David-Andrei.

Ce voce puternică a avut David când s-a născut, răcnea a sănătate, nu alta.  Am respirat uşurată. Nu-mi venea să cred că am un copil perfect sănătos. Mă temusem să nu moştenească o problemă pe care o aveam eu la un picior, genul care se transmite genetic. Dar David avea picioare perfecte. Mititelul era întruchiparea a tot ceea ce visasem.

Eram pregătită. Cu tot arsenalul de cunoştinte despre copii, plină de vise despre cât de bun şi fericit va fi copilul meu. Nu-mi puteam imagina zile şi nopţi de chin pentru el şi pentru noi.

Ca proaspătă mamă, mă uitam la el să văd dacă respiră noaptea. Griji de-astea aveam. Nu auzisem încă despre autism. Nu ştiam atunci că îmi va domina viaţa de adult.

In ziua naşterii lui, eu îl vedeam şcolar, îl visam în vacanţe alături de noi, mă aşteptam la o viaţa normal de banală.

Mi-am promis şi i-am promis atunci că voi fi lângă el orice s-ar întâmpla, că îl voi iubi necondiţionat aşa cum eu nu am simţit să fi fost iubită de ai mei părinţi. I-am promis că pentru el voi muta munţii din loc. Nu bănuiam că muntele nostru se va numi autism.

Anii cu David

Au fost cei mai dificili din viaţa mea. Cred că nu e nimic mai rău pe lume ca moartea şi absenţa. Iar David a fost multă vreme absent. Incă mai e uneori. Autismul îşi arată colţii în forme diferite în fiecare zi. Dar oamenii potriviţi ne-au ieşit în cale. De la Monica Pop la Mirela Codreanu. Mirela se confundă cu Grădiniţa Specială Malteză. Cred că grădiniţa este a doua ei casă, iar Monica nu-şi găseşte raţiune de a fi în afara copiilor cu autism.

Aşa am reuşit să ajungem astăzi aici.

Cercul

Şi mi-am dorit un frate pentru David. Uram ideea de a-l şti singur pe lumea asta după ce noi nu vom mai fi. Nu mi-a fost frică. Ştiam că există riscul ca fratele lui David să fie la fel. Am făcut totul diferit, aproape totul, parcă dintr-o uşoară superstiţie. Ca într-un algoritm: dacă fac “x” asta duce la autism, dacă fac “y”, nu. George este “ideea mea genial㔺i fratele despre care David spune glumind că îl va ajuta să-şi lege şireturile.

Mă gândeam acum câteva luni că dacă George va fi în spectru ca David, voi face la fel. Mă voi bate cu aceeaşi energie având deja experienţa de partea noastră.

Iată că astăzi mă întorc de unde am plecat. Sunt şanse mari să reluăm bătălia pentru George.

Îmi pare tot mai departe şi mai absent pe zi ce trece. Nu suport ideea că autismul e pe cale să-mi mai răpească un copil.

Poate închidem un cerc. Cunosc familii cu doi copii cu autism. Sau poate vom închide cercul autismului abia cu Ilinca, al treilea copil al nostru. Nu ştiu. Va trebui să am răbdare.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()