Otilia Mantelers: „Aveţi voie să vă uitaţi la televizor oricât!”

TOTUL DESPRE MAME

Pentru mine, preocupările ideale ale copiilor mei (Yuri, 5.6 ani, Anna 3.7 ani, Kim 1.4) arăta aşa: sa se joace cu crenguţe şi vreascuri din pădure, din care să-şi construiască case, corturi şi leagăne. Să se joace cu pisicile şi căţeii fără să ii tragă de coadă, fără să ii tundă sau să ii dea cu crema mea antirid. Să împartă jucăriile (din lemn, bineînţeles), să nu se certe, să fie pasionaţi doar de jocurile educative, să…

V-aţi prins ce fel de mamă sunt, nu trebuie să mai adaug nimic. Dar toate acestea nu sunt decât un ideal. După ce i-am ferit pe copiii mei de toate relele pământului (şi m-am străduit patru ani de zile, nu glumă!), după 20 de minute petrecute vara trecută la locul de joacă, când au început sa lege relaţii de prietenie cu alţi puşti, s-au întâmplat următoarele: Yuri a venit în casă şi a furat doi lei ca să cumpere acadele, Anna a început să spună prostii cu gura plină şi, ca să ajung şi la oful meu, Yuri m-a întrebat pentru prima oară el de ce nu are jocuri pe calculator şi de ce se uită doar la desene pentru bebeluşi şi nu şi la seriale de băieţi adevăraţi?

Din acel moment a început lupta lui Yuri cu mine pentru televizor. Lupta a luat diferite forme: verbală, fizică, din priviri, ba chiar s-a transformat în comunicare metaforică din partea lui Yuri: “Aşa cum nu vezi prin peretele ala, tot aşa nu vezi nici ce e în mine”. Şi am început sa mă simt ca o neroadă care îşi chinuie copiii. Aşa că am încercat să găsesc o soluţie. Primul pas a fost să înţeleg natura reţinerii mele vizavi de lumea televizorului. Şi lista fricilor arăta aşa: copilul devine dependent de divertismentul creat de departamentele de marketing, copilul îşi pierde creativitatea şi inocenţa, copilul nu se mai joacă cu jucăriile lui dragi, şi, ce mă durea cel mai tare era gândul că propriul meu copil începe să îşi reprime emoţiile căutând refugiu în jocuri şi filme (de parcă nu-şi poate reprima emoţiile şi fugi de realitate în lumea cărţilor, dar deh, eu iubesc cărţile, deci asta nu mi se mai părea o problemă). Iar frica mea când ii vedeam în fata televizorului şi depăşeau limita de timp cu câteva minute arăta aşa: mi se punea un nod în gat, mă cuprindea un val de căldura până în creştetul capului şi începeam să ţip la ei!

 

Acum trei săptămâni mi-am zis că nu se mai poate, avem prea multe tensiuni în casă legate de televizor şi calculator şi ceea ce le ofer eu copiilor (o oră şi jumătate o dată la trei zile) este insuficient pentru ei. Şi le-am propus să începem un experiment: să aibă acces nelimitat la televizor şi la calculator timp de o săptămână. Le-am povestit că motivul pentru care facem acest experiment este că la mine se ciocnesc două valori: aceea de a-i lăsa liberi să îşi petreacă timpul cum le place şi faptul că vreau să am nişte copii sănătoşi şi creativi. Le-am mai spus că în timpul acestui experiment vrem să vedem cum ne simţim cu toţii, dacă ei sunt mai recalcitranţi, mai cooperanţi, mai creativi, mai fericiţi sau mai agresivi şi dacă, printr-o minune, teama mea de televizor devine mai mică. Iar după ce se termină experimentul o să stăm de vorbă sa vedem cum ne-a fost. Le-am explicat copiilor şi rolul unui experiment: că atunci când vezi că în viaţă ceva nu funcţionează armonios, începi să faci schimbări ca să ajungi la un nou echilibru.

 

Zis şi făcut: am început experimentul într-o miercuri la ora 8 dimineaţa. Pană vineri Yuri şi Anna s-au uitat non-stop la televizor, nu s-au dus nici la pipi, nu au mâncat decât pe sponci, nu au ieşit sa îşi vadă prietenii. Nimic! I-am întrebat dacă nu se puteau duce la toaletă în timpul reclamelor. Ce naivitate pe capul meu! “Pai, mami, alea sunt cele mai importante! Acolo vezi ce jucării mai apar şi de ce mai avem nevoie!” „Super!”, mi-am zis eu. „Avem treabă în continuare!” După trei zile eu, una, nu mai rezistam, simţeam că mă descompun: „Doamne, uită-te la ei cum arată cu ochii împăienjeniţi şi roşii, fără expresie pe fată, cocoşaţi şi cu gura căscată! Unde sunt copiii mei plini de viaţă şi frumoşi? Cred ca li s-au distrus deja câteva sute de mii de neuroni. Nu mai au niciun pic de energie în ei.” Seara, când le închideam televizorul ca să mergem la culcare, începea spectacolul junglei: ţipete, urlete care mai de care mai înfricoşătoare şi mai puternice, sărituri, proteste: “Niciodată nu mă laşi sa mă uit cât vreau eu!”. După care, într-un târziu adormeau… După trei zile, Jo, soţul meu mi-a spus: “Draga mea, eu nu ştiu care-i treaba cu experimentul ăsta, dar eu nu mai pot să văd două legume în casă. Azi ieşim în oraş şi nu-i mai lăsăm. Eu nu mai pot!” Din fericire, tot în acea zi Yuri m-a întrebat: “Mami, azi mai e experimentul? Că dacă nu mai e, atunci mă duc să mă plimb cu bicicleta cu Matei”. „Daaa”, mi-am zis, „uite că mai au şi nevoie de socializare, nu e dracul chiar aşa de negru şi nu s-au dezumanizat din cauza Lui, a Televizorului.”

 

Şi gata! În următoarele zile de experiment, pe lângă accesul nelimitat la televizor şi calculator, le-am organizat tot felul de activităţi în afara casei, pe care să nu le poată refuza: vânătoare de broaşte în cartier, plimbat câinii în sălbăticia din jurul cartierului nostru, vizită la Zoo, parc, aruncat cu pietre şi bolovani în lacul Străulești, cules de floricele din câmpia sălbatica, vopsit gard de 20 de ori. Ne-am jucat de-a Scooby Doo şi Shaggy, de-a tot ce văzuseră ei în film şi voiau sa înţeleagă mai bine. N-au mai stat lipiţi cu scoci de canapea, ci s-au şi jucat, au alergat, au trăit. Uf, există viaţă şi cu televizor!

 

După ce s-a terminat experimentul, a venit momentul să povestim despre el şi să ne spunem unul altuia tot ce am simţit şi ce am învăţat în „săptămâna teribilă”. Şi cum altfel am fi putut face asta, dacă nu printr-un joc: a venit reporterul Panda, de la emisiunea “Salvaţi Televizorul” care le-a luat interviu lui Yuri, Annei şi lui mami. Vă fac o transcriere exactă a interviului:

 

Reporterul Panda: Bună ziua, sunt reporterul Panda de la emisiunea Salvaţi Televizorul şi as vrea să vă povestesc despre o mămica şi doi copii minunaţi care au trecut printr-un experiment. Haideţi întâi să-i cunoaştem şi să aflăm ceva despre ei.

Yuri este un băieţel curajos, căruia i se mai spune şi Speedy Gonzales, care înoată în cel mai adânc ocean din lume, împreuna cu megalodonii şi se luptă cu dinozaurii cei mai aprigi. Anna este o fetiţa puternică, mare-mare de tot, care execută cele mai bune sărituri de pe gard din lume şi dansează balet. Mama lor este foarte haioasă. Haideţi sa-i întrebăm de ce au vrut ei sa facă un experiment cu televizorul?

Mami: Pentru că voiam să îmi mai treacă din frica asta că fetiţa şi băieţelul meu se vor uita la televizor fără pauză şi că se vor refugia în faţa lui atunci când sunt trişti, în loc să discute cu mine. Şi din teama că nu vor mai fi exuberanţi şi creativi şi că vor prefera televizorul prietenilor.”

Yuri: Pentru că am vrut să ne uităm o săptămână la televizor.

Anna: Pentru că aşa a vrut mami şi eu şi Yuri. Şi pentru că mami se enerva mereu.

 

Reporterul Panda: Minunat, doamnelor şi domnilor. Ia să vedem cum s-au simţit ei în timpul experimentului?

Yuri: Mi-a plăcut rău de tot! A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea!

Anna: De-acum încolo vreau televizorul deschis toată ziua!

Mami: Mie mi-a fost teamă cumplită, dar când simţeam ca vine groaza mă duceam repede la baie şi respiram adânc, apoi veneam înapoi la ei.

 

Reporterul Panda: Şi care a fost momentul preferat în timpul experimentului?

Anna: Atunci când eram în braţe la mami.

Yuri: Când s-a uitat şi mami la televizor.

Mami: Când ne-am uitat cu toţii împreună la filme. Atunci râdeam împreună, înţelegeam de ce le place Scooby Doo atât de mult, de ce lui Yuri îi place Oaza lui Oscar şi Annei Romeo şi Julieta. Ne speriam împreună când veneau fantomele, ne amuzam, simţeam totul împreună.

 

Reporterul Panda: Haideţi să o întrebăm pe mami dacă i-a mai trecut teama de televizor!

Yuri: Staţi că spun eu: teama lu’ mami a ajuns de la un infinit de catralioane la doar un infinit.

Mami: Da, aşa este. Acum pot să ii văd pe copiii mei în fiecare zi la televizor câte jumătate de oră, chiar o oră, şi să stau să meditez la nodul din gât care mi se pune după ce trece jumătate de oră. Reuşesc să nu mă mai stresez când mergem într-o vizită şi e televizorul deschis, iar copiii aleg să se uite la desene decât să se joace unul cu altul.

Anna: Încă îi mai e teamă lu’ mami.

 

Reporterul Panda: Care este rezultatul acestui experiment?

Mami: Copiii au voie în fiecare zi la televizor sau la calculator câte 30-45 de minute. Mie îmi e OK aşa.

Yuri: Nouă nu ne e OK, noi vrem experimentul o dată pe săptămână sau măcar o data la două săptămâni. Da’ mami nu ne lasă, fiindcă zice că ni se strică creieraşul. Şi pe mine nu mă deranjează că se strică. Dar totuşi e mai bine ca înainte, că vedem mai multe filme.

Anna: Da, e mai bine ca înainte, că nu ne mai ceartă mami.

 

Aş mai scrie, dar acum trebuie să fug, pentru că cele 45 de minute zilnice de televizor tocmai s-au terminat şi le-am promis copiilor că ieşim la o vânătoare de râme în cartier. Nu vă îngrijoraţi, „vânătoare” e doar un fel de a spune, nicio râmă nu va fi rănită.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa