Suntem lângă tine chiar dacă ne despart sute de kilometri! Poveste de autonomie

mama fiica imbratisare craciun pom

Poveste de independență a părinților și a copiilor. Meseria mea mă duce adesea de-acasă, uneori o zi sau două, alteori și câte o săptămână. Încă de când era fii-mea de doar câteva luni am plecat într-o delegație la Bruxelles pentru câteva zile. Plecările s-au tot repetat, iar noi păream să funcționăm foarte bine așa.

Când a fost mică era totul simplu. Îi spuneam că plec cu serviciul câteva zile, că ea stă cu tati sau merge la bunica, ea zicea bine, eu îi spuneam ce o să fac acolo, cât o să merg, la ce hotel stau. Vorbeam despre subiect fără să mă simt vinovată sau stresată pentru că ea reacționa bine.

Poveste de independență a părinților și a copiilor

Odată ce a crescut lucrurile au luat o turnură tragi-comică. Pe la 5-6 ani a început să pună multe, dar multe întrebări. Apoi voia să meargă și ea cu mine. Nici nu știu de unde i-a venit ideea asta, pentru că nu a mers niciodată în vreo delegație. Au început și sesiunile de plâns cu câteva zile înainte de plecare, iar mie îmi era teamă să o anunț că urmează să lipsesc câteva zile de-acasă. Aceasta este partea tragică.

Episoadele comice sunt când trebuie să plece ea. Deși vrea să se ducă în tabere sau excursii, când se apropie momentul avem seară de seară momentul ”O să-mi fie dor de tine! Mai bine nu mă mai duc.” Argumentele mele merg în toate direcțiile, de la bani aruncați pe fereastră, la distracție. Fiecare funcționează pe moment, ca în seara următoare să o luăm de la capăt.

Poveste de independență a părinților și a copiilor. Telefonul de la miezul nopții

Dramatismul total l-am atins în această vară, când era într-o tabără la vreo 600 de km de casă. Undeva pe la miezul nopții îmi sună telefonul. Era ea și plângea de mama focului. Vă puteți imagina cam ce scenarii mi-au trecut prin cap. O vedeam bătută, supărată, nemâncată. Ei îi era doar dor de noi. Somnul a fugit și a fost nevoie de vreo 40 de minute de vorbă. Când am crezut că s-a liniștit, m-am întors pe partea cealaltă, mi-am luat perna în brațe și … n-am mai putut să adorm. Îmi era teamă să nu îi vină vreo idee să iasă din camera de hotel și să se plimbe pe-afară. Mi s-a înlăturat orice frică odată cu trepidațiile telefonului.

Era tot ea. Plângea în continuare în surdină ca să nu își trezească colegele de cameră. Nu am ajutat-o nici cu recomandarea de a se uita la poze cu noi, nici cu dorința de a-i cânta, cu nimic. I-am explicat că, și dacă plecăm spre ea, ajungem dimineață când ea se trezește și nici nu mai știe de ce-a plâns. ”Știiiuuuu!”, a recunoscut. Povestea a continuat vreo jumătate de oră, până când i-am spus că noi ne iubim unii pe alții oriunde am fi și că dorul este ceva normal în aceste condiții. Nu asta a ajutat neapărat, ci faptul că am introdu-o în discuție pe doamna, pe care voiam să o sun ca să o ia pe domnișoară cu ea în cameră.
A doua zi la 8 nu m-a mai sunat conform programului. De-abia pe seară s-a îndurat să dea un telefon.

„Fată, tu ai uitat că ai o mamă?”
„Nuuu, dar am avut treabă să ne jucăm! N-ai zis tu că ne iubim și dacă nu suntem în aceeași cameră?”
Acum că a înțeles treaba asta, nu îmi mai rămâne decât să aplic și eu ce tot propovăduiesc.

Articolul face parte din campania „Descoperă puterea unui simplu DA” susținută de Danonino prin care părinții sunt încurajați să sprijine autonomia copiilor și să spună DA micilor lor încercări.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație