8 întrebări și 8 răspunsuri pentru toți părinții de școlari
Citind preventiv, înainte de începerea școlii, nenumăratele articole de „cum să …” (gestionezi, faci faţă, te adaptezi, relaţionezi etc), un teanc de cărţi , ba chiar şi un ghid foarte detaliat conceput de psihanalistul Speranţa Farca, aș fi spus că acest moment delicat mă va prinde cu toate temele făcute și că adaptarea noastră se va petrece lin și firesc, fără mari turnuri emoționale.
Ei bine, nu a fost chiar așa. M-am trezit înconjurată de o serie de dileme, pe care le-am adresat psihologului clinician György GÁSPÁR, în speranța că ne va ajuta să trecem mai bine peste această perioadă tumultoasă. Iată ce răspunsuri am primit:
1. Să începem cu o întrebare care cred că a fost pe buzele tuturor părinților: cât de mult e normal să se implice un părinte în viața socială a micului școlar, astfel încât să nu pară nici dezinteresat, nici insistent?
De cele mai multe ori am observat că părinții au fie o reacție exagerată atunci când vine vorba de viața socială a micului școlar, fie evită sau chiar refuză să reacționeze suficient de responsabil față de propriul copil. Adevărul este că nu este deloc ușor nici pentru părinte, nici pentru copil și nici pentru cadrul didactic. Secretul constă într-un răspuns comportamental echilibrat.
Dacă în calitate de părinte ați constat că sunteți hipervigilenți, înseamnă că este nevoie să vă mai temperați puțin și să investiți atât copilul, cât și contextul educaţional cu mai multă încredere. Este important de știut că toată investiția dumneavoastră în creșterea copilului, în termeni de atașament și dezvoltare de abilități, acum poate să dea roade.
Dacă constatați că sunteți genul de părinte care are tendința de a evita interacțiunea cu mediul educațional, atunci este important să vă depășiți teama și să îndrăzniți să vă interesați mai mult de viața educațională a copilului dumneavoastră.
Realitatea terapeutică și studiile de specialitate ne arată că, dacă părinții reușesc să accepte puterea socială și durerea din viața copilului, dacă aceștia pot face față noilor provocări fără reacții exagerate și dacă îi explică copilului că oameni diferiți pot avea imagini și păreri diferite, atunci toți cei implicați în acest nou ciclu de viață pot avea doar de câștigat. Deseori am observat că părinții vor să-și ferească copiii de suferința prin care au trecut ei în copilărie, însă de cele mai multe ori copiii au o poveste de viață diferită și care se petrece într-un alt cadru de timp.
Este important ca părintele să se detașeze de propria suferință, iar ecoul amintirilor personale să nu dicteze viața copilului în prezent. Un exercițiu foarte bun este cel în care, înainte de a lua o decizie, părintele se întreabă: „Cui îi va fi mai bine dacă fac ceea ce îmi doresc să fac? Este doar o nevoie a mea, sau chiar are copilul nevoie de prezența mea?”
Din fericire, în ultimii ani părinții din România sunt tot mai conștienți și implicați, și următorul pas al unei evoluții pozitive în cadrul relațiilor constă în încrederea acordată de către părinte copilului.
Acesta cu siguranța nu va ști ce să facă, imediat, cu încrederea oferită, va avea nevoie de timp pentru practică, pentru a greși și pentru a învăța, însă aceasta este legea nescrisă a vieții: atașament – explorare – autonomie – (re)conectare.
