7. Cum să facem noi, ca părinți, să nu discredităm anumiți profesori, care prin ceea ce fac și spun, vin în contradicție cu ceea ce copiii au fost învățați acasă? Iată o situație concretă, povestită de o amică. Se știe că un copil de șase ani e în plină etapă de înțelegere și gestionare a morții, iar unii părinții încearcă, pe lângă credința creștină a sufletului care ajunge în Rai, să îi povestească despre alte religii, despre călătoria sufletului, reîncarnare etc. Și vine profesoara de religie și le spune că omul, după ce moare, se transformă în pământ. Sigur că nu e nicio minciună, dar nu putea să insiste mai mult pe partea cu sufletul și veșnicia? Unui copil nu îi ia mult să ajungă cu imaginația la viermi, la putrezit și seri de coșmaruri.
Ce atitudine să adoptăm noi, astfel încât să nu ajungă să își piardă încrederea în profesori și în școală?
Aminteam mai sus că dreptul la siguranţă, dreptul la opinie şi diversitatea în gândire sunt din punctul meu de vedere foarte importante pentru orice mediu în care funcţionează mai multe persoane. Cu siguranţă un răspuns de genul „Doamna de religie greşeşte” sau „Nu ştie ce vorbeşte” nu ajută. Este mult mai eficient să-i spunem copilului că oameni diferiţi pot avea viziuni şi păreri diferite şi important este să credem că cineva de acolo de sus are grijă de noi. Dacă copilul este nemulţumit de răspunsul dat de profesorul de religie atunci ajută să vorbim cu el despre ceea ce credem şi noi: „Da, doamna profesoară are această părere şi are tot dreptul. Însă noi ştim că oameni diferiţi pot să vadă şi lucrurile diferit. Eu, ca părinte cred că… Asta nu înseamnă că unul dintre noi greşeşte, ci doar că avem dreptul la opinii diferite.” Copiii îşi pierd încrederea în ceilalţi fie că vorbim de şcoală, prieteni sau chiar alţi membri din familie dacă văd că nici persoana de referinţă (părintele) nu are încredere sau dacă se recurge la judecată şi critică. Şi pe bună dreptate, de ce să am încredere în doamna profesoară/învăţătoare dacă părinţii îmi transmit mesaje de dezapreciere la adresa acesteia? Copiii învaţă foarte repede şi foarte uşor din ceea ce văd şi aud la noi, adulţii. Acest timp de învăţare este mult mai subtil decât am crede. De aceea responsabilitatea este iar a părintelui, mai ales dacă reprezentanţii şcolii nu sunt dispuşi să negocieze sau să adapteze conţinutul religios la nivelul de înţelegere al copilului. Adesea încurajez părinţii să-şi folosească simţul umorului atunci când vine vorba despre dezbaterea unor lucruri serioase precum moarte şi să recurgă la cuvinte care ne dau o stare de bine precum: transformare, magie, mister şi alte elemente preluate din poveşti.
8. Și ca să încheiem cu ceva mai prozaic, avem o întrebare legată de petrecerile aniversare ale copiilor. Alarmați de numărul mare de boli la vârsta copilăriei, ca obezitatea și diabetul, la care contribuie alimentația nesănătoasă, mulți părinți au adoptat un stil de viață mai responsabil, așa că își feresc copiii de fast-food. Ce te faci când, ajuns la școală, începi să primești invitații de aniversare în locuri unde se consumă fast-food, unde, urmând exemplul colegilor, cel mic va fi tentat să guste niște produse care până atunci i-au fost prezentate ca nesănătoase? Cum să refuzi știind că micul școlar va suferi că nu merge la petrecere alături de noii lui colegi (punând în balanță nocivitatea unui meniu nesănătos și marginalizarea)? Cum să explici părinților ca nu e cea mai sănătoasă alegere, fără să fii etichetat drept fițos? Câte excepții poți face, astfel încât să rămână excepții? Sau mai bine nu îți calci peste principiile alimentare și te auto-excluzi invocând alte motive?
Consider că acesta este un alt domeniu în care flexibilitatea părinţilor este esenţială. Aceste valori ale unui stil alimentar sănătos este foarte important să nu pericliteze sănătatea relaţională a copilului. Dacă ajungem în capcana „controlului perfect”, efortul este oarecum zadarnic. În calitate de terapeut al relaţiilor interpersonale, consider că un grup social suportiv este la fel de important ca un stil alimentar responsabil. Îndrăznesc a sublinia faptul că nevoia de conectare socială o avem încă de la naştere şi aceasta nu dispare în timp, rămâne cu noi pe parcursul întregii vieţi. De aceea atenţia părinţilor trebuie să includă şi acest domeniul al vieţii copilului. De asemenea, studiile de specialitate ne arată că puţine lucruri dor la fel de tare ca respingerea socială. Revenind la întrebare, probabil că în cercul de prieteni/colegi există şi familii care împărtăşesc această viziune a unui stil alimentar responsabil, ceea ce înseamnă că în aceste contexte valorile sunt respectate.
Dar cu siguranţă copilul va ajunge şi în familii în care obiceiurile sunt diferite, iar dacă în aceste sisteme părintele nu găseşte înţelegere, însă pentru copil este important să se afle acolo, atunci părintele trebuie să pună foarte bine în balanţă costurile şi beneficiile unei decizii.
Dragi părinți, să ne povestiți şi voi cu ce dileme v-ați confruntat în primul an de şcoală al copilului şi ce răspunsuri posibile ați găsit!
