Alfie Kohn: Mentalitatea flexibilă și preocuparea intensă pentru acest concept

mentalitatea-flexibila-totul-despre-mame

Alfie Kohn ne vorbește despre mentalitatea flexibilă și despre ce ratăm atunci când ne concentrăm pe atitudinile copiilor

Accentul pus pe efort în mentalitatea flexibilă se remarcă îndeosebi prin faptul că ne descurajează să ne punem întrebări mai complexe sau mai importante.

Unul dintre cele mai populare concepte în materie de educație poate fi rezumat aşa (și poate de aceea e și atât de popular): copiii tind să se descurce mai bine atunci când nu consideră inteligența și alte abilități a fi trăsături date, ci atribute ce pot fi îmbunătățite prin efort.

Într-o serie de monografii publicate de-a lungul timpului, dar și într-o carte din anul 2000, psihologul Carol Dweck folosește termenul de “teorie incrementală” pentru a-și descrie credința conform căreia poți deveni mai deștept. Câțiva ani mai târziu, ea a reluat ideea, redenumind-o mai atractiv “mentalitatea flexibilă” într-o carte bestseller adresată publicului larg și în cadrul programului instrucțional online, “pas cu pas”, Brainology, despre care se afirmă că “poate crește performanțele elevului, ajutându-l să dezvolte mentalitatea flexibilă” (tot pachetul costă 6000 de dolari).

 Alfie Kohn se va afla pe 16 și 17 martie 2019 mai pentru a patra oară în România pentru a susține o nouă serie de conferințe, în București și Cluj. Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” este organizată de TOTUL DESPRE MAME cu sprijinul Transylvania College și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă. Detalii AICI.

De fapt, mentalitatea flexibilă și al său concept sunt deja proverbiale în cultura contemporană și sunt repetate cu un entuziasm lipsit de discernământ de pedagogi și de un număr în creştere de părinți, manageri și ziariști – am ajuns la punctul în care mai-mai că te aștepți ca susținătorii acestei idei să nu-și mai numească smartphone-urile aşa, adică telefoane deștepte, ci telefoane cu efort. Însă, ca și în cazul tam-tamului pe tema celuilalt concept, al “muncii trudnice” (o formă de autodisciplină care implică perseverență pe termen lung), felul în care ideea este aplicată are ceva îngrijorător, ca și presupunerea mai generală conform căreia elevii trebuie să-și ajusteze “mentalitatea”.

Spre deosebire de susținerea muncii trudnice, care, așa cum am mai argumentat în alte articole, se bazează mai degrabă pe o ideologie conservatoare, și nu pe cercetări științifice solide, principala teorie a lui Dweck e susținută de decenii întregi de studiu. Când consideri că ai eșuat pentru că ești prost, dar și atunci când crezi că ai reușit pentru că ești deștept, eşti împiedicat să progresezi. Indiferent de rezultatele din trecut, copiii tind să aibă rezultate viitoare mai bune dacă ei cred că reușitele din trecut se datorează în principal eforturilor lor.

Dar la ce anume ne referim, când spunem “reușite”?

Problema cu aceste afirmații declarative, generice, despre puterea atitudinii sau a convingerilor nu constă doar în riscul de a exagera anumite beneficii, ci în tendința de a abate atenția de la natura în sine a sarcinilor: cât sunt de valoroase și cine decide dacă trebuie executate? Dweck este o cercetătoare din sfera psihologiei, nu un pedagog, deci e de înțeles lipsa sa de atenție față de particularitățile sarcinilor de lucru din clasă. Din nefericire, unii oameni chiar sunt pedagogi și preferă să-și convingă elevii că trebuie să adopte o atitudine pozitivă, în loc să confrunte calitatea programei școlare sau a pedagogiei.

Din nefericire, o mare parte a experienței școlare constă în a forța copiii să-și umple memoria pe termen scurt cu noțiuni ce vor fi uitate. Rareori sunt întrebați copiii ce fac, chiar dacă, atunci când sunt consultați și implicați în proces, invitați să caute răspunsuri la propriile întrebări sau să se implice în proiecte extinse, ei reacționează cu un entuziasm sincer și devin mult mai eficienți în învățare.

Există clase și școli exemplare, care pot pune la dispoziție o amplă arhivă care să le certifice succesul și care stau mărturie a faptului că putem îmbunătăți calitatea educației. Însă toate cărțile, articolele, discuțiile de pe platforma TED și sesiunile de instruire, devotate minunilor ce izvorăsc din adoptarea unei mentalități flexibile, rareori se sinchisesc să întrebe dacă materia școlară are sens, dacă metoda pedagogică e bine gândită sau dacă modul în care un elev este evaluat e autentic (spre deosebire de definirea succesului echivalent cu note mari obișnuite la acele teste standard oribile).

Nu-i de mirare că ideea aceasta prinde atât de bine. Trebuie doar să-i facem pe copii să adopte atitudinea corectă, să se gândească optimist la abilitatea lor de a se descurca cu mai știu eu ce li se dă de făcut. Chiar dacă nici măcar nu merită făcut.

*

Cel mai des întâlnit sfat concret, oferit de Dweck, este să lăudăm copiii pentru efortul depus (“Ai încercat din greu”) și nu pentru abilitățile lor (“Ești foarte deștept”), pentru ca aceștia să persevereze. (Căutați pe Google după ambii termeni “praise”[1]și “effort”[2]:  găsiţi peste 70 de milioane de rezultate.)  Dar prima problemă a acestui scenariu seducător de simplu este că, dacă lăudăm copiii pentru efort, apar alte probleme, după cum ne confirmă studiile: le putem comunica ideea că nu sunt cu adevărat capabili și, prin urmare, nu au șanse de reușită în viitor. (“Trebuie să fiu un mare nătărău, dacă doar faptul că încerc te face să mă lauzi.”)

Mai gravă e însă lauda în sine. Lauda este o recompensă verbală, un stimulent extrinsec și, ca și alte recompense, este deseori percepută drept manipulare de către cel ce o primește. Numeroase lucrări din literatura de specialitate demonstrează că, de obicei, copiii își pierd interesul în ceea ce fac dacă au fost recompensați sau lăudați, deoarece scopul lor devine doar să obțină respectiva recompensă sau laudă. După cum am argumentat în cărțile și articolele mele, cea mai importantă trăsătură a judecății pozitive nu este pozitivismul, ci faptul că judecă; adică mai degrabă controlează, decât să încurajeze. Mai mult, când lăudăm un copil îi comunicăm că îl acceptăm doar sub anumite condiții. Copiii au nevoie, pe lângă feedback nepărtinitor și îndrumare, de susținerea noastră necondiționată – în antiteză cu gestul de a-i mângâia cu un aer superior pe cap, pentru că au acceptat să facă tumbele dorite de noi.

Prin urmare, soluția e să nu ne mai concentrăm doar pe ce anume lăudăm, adică să trecem de la a lăuda abilități la ridicarea în slăvi a efortului depus. În ambele cazuri, lauda va fi probabil percepută la fel de controlatoare și condiţionantă. Mai precis, seria de studii conduse de către Dweck alături de Claudia Mueller în anul 1990, în care încă se bazează pe ideea de a lăuda efortul depus, nu conține și o situație în care elevii să primească un feedback non-evaluator. Alți cercetători au constatat că un astfel de răspuns – informarea elevului despre rezultatele activității sale, fără să fie judecat în vreun fel – este de fapt preferat în locul oricărei laude.

Astfel, piatra de încercare pentru un profesor, un părinte sau un manager, e să se abțină strict de la recompensele verbale. Trebuie să facem diferențe mult mai complexe: între motivația extrinsecă și cea intrinsecă și între strategia de a face ceva cuiva și cea de a colabora cu cineva. Din nefericire, suntem descurajați din a face aceste distincții pline de înțeles și din a pune la îndoială tot acest ritual al momelilor, atunci când ni se spune că e suficient doar să schimbăm zăhărelul oferit.

*

Iată încă un aspect care este trecut cu vederea dacă ne lăsăm absorbiți de dihotomia “constructiv versus fix” (sau “crescător versus entitate”): dacă elevii sunt preocupați de nivelul lor de performanță școlară, își pot pierde interesul față de cele studiate. Un studiu din 2010 a constatat că, pentru elevii care își axează stima de sine pe rezultatele școlare, perspectiva eșecului nu-i face să adopte mentalitatea flexibilă. Dimpotrivă, erau mai tentați să-și caute scuze, o strategie cunoscută drept “infirmizare”, în comparație cu cei care aveau mult-hulita mentalitate rigidă[3].

Chiar și atunci când mentalitatea flexibilă nu înrăutățește lucrurile, puterile sale sunt mărginite, dacă elevii au fost încurajați — prin note, teste, și, cel mai rău dintre toate, competiții — să se concentreze cu precădere pe reușită, și nu pe învățare în sine. Nu rezolvăm nimic dacă-i învățăm să se raporteze la efort, în locul abilităților, fapt confirmat de psihologi educaționali: prea mult accent pus pe performanță subminează implicarea intelectuală. Ca și în cazul laudelor, ratăm esențialul, dacă ne concentrăm pe a schimba accentul de pe abilitate pe efort.

Ceea ce ne aduce la cea mai importantă lacună din acest context: ideea în sine de a te concentra pe atitudinea individuală. Lucrarea lui Dweck despre mentalitatea flexibilă se odihnește confortabil pe o lungă tradiție de auto-ajutorare, pe acest “hai că se poate, trebuie doar să gândim pozitiv” tipic american. Mesajul acestei tradiții a fost dintotdeauna să te adaptezi la condițiile date, deoarece acele condiții nu se pot schimba; și tot ce poți face e să decizi cu ce atitudine să le abordezi. Ironic, dar cu cât ne străduim mai mult să facem copiii să-și atribuie rezultatele efortului depus, cu atât mai mult le comunicăm că aceste condiții sunt de neschimbat.

Psihologii sociali folosesc termenul de “eroare fundamentală de atribuire”, când vor să spună că suntem atât de atenți la personalitate și atitudini, încât trecem cu vederea impactul profund al mediului social asupra a ce suntem și ceea ce facem. Ei spun că este nepotrivit să acordăm atâta importanță atitudinii mentale, însă acest lucru are și implicații politice.

De exemplu, de ce atât de puține tinere aleg să studieze sau să lucreze în domeniul științei sau al matematicii? Să fie oare din cauza misoginismului înrădăcinat și al modului în care “este structurată o carieră științifică”?  Ei bine, pentru cineva care crede în teoria lui Dweck despre mentalitatea flexibilă, răspunsul este nu: “tot ce contează este atitudinea.” Trebuie doar să “înlocuim preconcepțiile obișnuite cu atitudinea constructivă” — deci cu percepțiile unor fete și femei care sunt doar prizoniere în capcana propriei judecăți eronate. Perspectiva e similară celei care ne încurajează să dăm vina pe o presupusă “cultură a sărăciei” din cartierele sărace ale orașului, în loc să examinăm barierele economice și politice – o explicație pe placul celor care profită de pe urma acelor bariere și care preferă să acuze victimele că nu reușesc să se ridice prin puterea minții și atitudinii.

*

Am petrecut câteva decenii observând traseul meteoric și efemer al mai multor idei, atât în domeniul educației, cât și în general. Realizez că acest concept are deseori mai puțin de-a face cu ideea promițătoare de la care se pornește, cât cu simplificarea sa grosolană și aplicarea defectuoasă. De aceea, inițial mi s-a părut nedrept să dau vina pe Dweck pentru încercările sale jenante de a-și vinde teoria despre mentalitatea flexibilă drept panaceu, cu un retuș conservator. Poate că mesajul îi fusese distorsionat de către acei oameni care adoră să se văicărească de inflația notelor, de premii date pentru participare și despre stima de sine exagerată a “copiilor din ziua de azi.” Pe la finele anilor ’90, de exemplu, personalitatea media de aripă dreaptă John Stossel a înșfăcat una dintre lucrările despre laudă ale lui Dweck, prezentând-o drept o dovadă mult așteptată a cât de valoros este să trudești din greu – fix ce ne trebuia, într-o eră în care trebuie “să protejăm copiii de eșec.” Au rezultate jalnice, dar oricum au o stimă de sine excelentă – și iată un studiu care ne demonstrează că “excelența este un rezultat al efortului!”

Acest atac la adresa copiilor răsfățați și a părinților permisivi nu e deloc nou – și majoritatea afirmațiilor sale se spulberă la o privire mai atentă. Dar, vai! Dweck nu numai că nu a protestat sau nu s-a distanțat de această răstălmăcire tendențioasă a ideilor sale, ci chiar s-a alăturat acestor tendințe. S-a aliat cu Angela Duckworth și a făcut declarații în stilul lui Stossel[4] despre cât de puțin apreciat e efortul și cât de riscant este să facem totul să fie prea facil pentru copii, afirmații care ar putea fi ușor integrate în congresul național Republican sau într-o predică de duminică dintr-un orășel provincial.  Dweck a susținut o prelegere mai amplă, conservatoare, în care afirmă că “această modă a promovării respectului de sine a făcut părinții să creadă că le pot oferi stima de sine copiilor pe o tavă argintată, doar spunându-le cât sunt de deștepți și de talentați.”

Ba chiar mai mult, din ce-mi pot da eu seama, niciodată nu a criticat mentalitatea de tipul “hai să reparăm copilul și să ignorăm structura” și niciodată nu a contestat metoda tradițională de predare din școli, axată pe “să învățăm multe despre multe”. Alături de mulți alți critici educaționali, eu aș argumenta că răspunsul firesc din partea unui elev, pus față în față cu cât are de învățat, nu este “Ei lasă că răzbesc eu prin asta, cu suficient efort!” ci “Dar de ce naibii ar trebui să facem așa ceva?” Dweck, ca și Duckworth, este suspect de absentă din rândurile acelor critici.

Nu este o coincidență absolută faptul că aceeași persoană care ne spune, practic, că atitudinea contează mai mult decât structura, sau că perseverența în sine este bună, este și adepta criticii sociale conservatoare. Dar de ce atât de mulți pedagogi care nu sunt de aceeași părere se concentrează pe o mentalitate (sau un efort) ale cărui premise și consecințe le-ar părea ulterior îngrijorătoare?

Nu spun că ar trebui să revenim la teoria conform căreia inteligența și talentul sunt atribute deținute în cantități fixe, teorie care, subliniază Dweck, poate face oamenii să se simtă neajutorați și să încline spre renunțare. Dar alternativa reală nu e o atitudine diferită despre sine; ci dispoziția de a înainta dincolo de atitudini individuale, de a realiza că nici o mentalitate nu este un elixir magic care poate dizolva structura toxică a lucrurilor. Cu mentalitatea poți ajunge doar până la un punct, iar apoi, acele structuri trebuie să se schimbe. Și prea mult acces pus pe mentalitate ne descurajează să mai facem acele schimbări.

[1]Laudă (eng)

[2]Efort (eng)

[3]Prin mentalitate rigidă, autorul se referă la percepția inteligenței proprii drept un atribut fix, și nu unul care poate fi sporit prin eforturi sau exerciții. (n.trad)

[4]Personalitate media din America

Copyright: Alfie Kohn/2015, traducere de Elena Irimia, cu permisiunea autorului. Articolul original și notele bibliografice pot fi consultate aici.

Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” este organizată de TOTUL DESPRE MAME cu sprijinul Transylvania College și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație