Alfie Kohn: “În aceste zile, cel mai mare obstacol în calea învăţării sunt testele standardizate şi directivele care vlăguiesc sălile de clasă”

Alfie Kohn ne spune de ce merită să fie susținut curajul

Cercetările din domeniul educaţiei nu beneficiază întotdeauna de respectul pe care îl merită, dar haideţi să fim sinceri: sunt deja suficient de multe, încât să ne ajute să ne decidem ce să facem (sau nu mai facem) în privinţa mai multor subiecte delicate. De asemenea, există multe săli de clasă şi şcoli remarcabile în care aceste cercetări sunt puse în practică.

Ceea ce lipseşte este o doză suficientă de curaj pentru ca acele exemple ca să fie urmate la scară largă

Mă doare să spun acest lucru, dar profesioniştii din domeniul nostru de multe ori par să fie mulţumiţi să lucreze sub constrângerile impuse de politicile tradiţionale şi de ipotezele asumate – chiar şi atunci când acestea sunt fără sens. Pe de altă parte, prea mulţi profesori par să-şi fi pierdut capacitatea de a fi ofensaţi de lucruri scandaloase. Aflaţi în mod nesăbuit şi destructiv la cârma instituţiilor, reacţia lor apare numai când cer îndrumări cu privire la modul în care să le pună în aplicare. Ei nu reuşesc să întrebe “Să fie aceste lucruri într-adevăr în interesul superior al elevilor noştri?” sau să se opună atunci când răspunsul la această întrebare este nu.

Leul cel fricos din Vrăjitorul din Oz a fost în măsură să admită că îi lipsea curajul. Oamenii fricoşi probabil că vor schimba subiectul. Propuneţi ceva semnificativ diferit şi veţi auzi “Dar noi mereu am…”, “Dar părinţii nu vor fi niciodată …”, “Dar nu putem fi singura şcoală din zonă care să …”

Atunci, ce fac profesorii cu adevărat curajoşi? Sapă mai adânc, îşi asumă responsabilitatea, şi împart puterea.

Să sapi mai adânc

Este nevoie de pricepere să urmezi anumite principii. Se poate spera, de exemplu, că elevii vor învăţa pe tot parcursul vieţii. Se poate include chiar şi această dorinţă în declaraţia de misiune a unei şcoli. Dar dacă dovezile şi experienţa ne spun că interesul către studiu scade atunci când elevii sunt notaţi şi, de asemenea, atunci când ei au teme de făcut după ce ajung acasă de la şcoală?

Suntem dispuşi să spunem: “Dacă suntem serioşi în ceea ce priveşte obiectivele noastre, atunci trebuie să fim dispuşi să punem la îndoială practicile tradiţionale – inclusiv notele şi temele – care ne împiedică să ajungem la copii”?

Cursurile special concepute pentru liceeni de multe ori doar accelerează acest fel eronat de instruire, axat pe manual. Ele sunt “riguroase”, dar asta nu înseamnă că sunt şi bune. Când s-a anunţat în presă că liceul Scarsdale din New York s-a alăturat altor şcoli care au hotărât să renunţe la toate cursurile speciale, un director de la o şcoală din apropiere le-a arătat articolul cu pricina colegilor săi, întrebându-i “Noi avem curaj?”.

Pentru a săpa şi mai adânc trebuie să punem întrebările esenţiale: nu cât de multe cursuri speciale ar trebui să urmeze copiii, ci dacă să înlocuim programa existentă cu propria noastră programă; nu cât de multe teme să le dăm, ci de ce copiii trebuie să facă teme în schimbul doi în fiecare seară, acasă; nu cum să punem note, ci dacă să facem acest lucru.

Chiar şi atunci când practica pare să dea rezultate bune, un profesor curajos pune la îndoială criteriile: “Stai puţin – să spunem că această politică funcţionează, dar asta nu înseamnă că ridică notele la testele proaste?” “Clasa mea poate fi liniştită şi ordonată, dar oare eu promovez dezvoltarea intelectuală şi morală sau pur şi simplu ascultarea?” “Avem o imagine bună pentru că absolvenţii noştri intră în colegii de prestigiu, dar nu se datorează asta faptului că cea mai mare parte dintre ei provin din familii bogate? Oare îi ajutăm să devină nişte intelectuali pasionaţi şi valoroşi?”

Asumarea responsabilităţii

Calea rezistenţei minime este de a atribui probleme celor care au mai puţină putere decât tine. Un profesor din San Diego şi-a pus nişte întrebări foarte grele, şi nu multă lume ar putea să facă asta: “Dacă un copil începe să rămână în urmă, mă întreb: cum am reuşit să-l pierd pe acest copil? Ce parte a lecţiei nu funcţionează, de el nu învaţă nimic? Ce pot să fac pentru a-l captiva pe copil? Am încetat să-i învinovăţesc pe elevii mei”.

Trebuie să fim dispuşi să ne asumăm şi părerile oponenţilor, pentru a lupta pentru ceea ce-i drept, chiar şi în faţa lor. Maureen Downey, reporter la Atlanta Journal Constitution, a descris cât de greu poate fi asta într-o cultură în care cei care “au curajul să vorbească atunci când ei cred că bunăstarea studenţilor lor este în joc şi care pun la îndoială sistemul câştigă eticheta de agitatori.” O mulţime de directori de şcoli, a adăugat ea, sunt “prea intimidaţi ca să practice” nesupunerea creativă”.

Separarea de putere

Este nevoie de curaj, nu doar de talent, pentru un profesor să-i ducă pe elevi dincolo de o căutare previzibilă a răspunsurilor corecte – şi să-i lase să joace un rol activ în căutarea sensului pe care îl înlocuieşte. Aceasta presupune nu numai acceptarea unor situaţii imprevizibile şi dezordonate, dar, de asemenea, renunţarea la un anumit control.

Un profesor de la Washington a fost mândru de el pentru că a postat acest anunţ pe uşa clasei: “Gândeşte pentru tine; profesorul poate să greşească!” Dar, treptat, el şi-a dat seama că clasa lui nu era cu adevărat centrată pe elev. “Am vrut ca [elevii] să gândească pentru ei înşişi”, a mărturisit, „dar numai atâta timp cât gândirea lor nu mi-a încetinit planul prestabilit al lecţiei sau n-a stat în calea activităţii mele ori nu s-a bătut cap în cap cu politica mea de clasă”. E nevoie de curaj pentru a admite că cineva n-a mers atât de departe precum s-a crezut.

De-a lungul anilor, am întâlnit profesori care i-au lăsat pe copii să-şi aleagă notele, care au renunţat la teme ca să vadă ce s-ar întâmpla, care au oprit decorarea sălii de clasă de către ei înşişi. În schimb, i-au invitat pe copii să decidă în mod colectiv modul în care vor să arate clasa lor.

M-am întâlnit, de asemenea, cu manageri care au facilitat democratic luarea deciziilor în rândul personalului, în loc să încerce să-i convingă că deciziile deja luate sunt bune, care i-au invitat pe profesori să conducă pe rând şedinţele şcolii, în loc să controleze toate întâlnirile respective (modelând, astfel, un stil de management de sus în jos pentru profesori, pe care ei să-l reproducă în clasele lor), care au realizat brusc că folosirea relaxată a unor cuvinte ca “responsabilitate”, “cetăţenie”, “caracter” şi “motivaţie” sunt doar eufemisme pentru ascultare.

***

În aceste zile, cel mai mare obstacol în calea învăţării semnificative este campania uriaşă de teste standardizate şi directivele de tip corporatist care vlăguiesc sălile de clasă. Acolo este cel mai mult nevoie de curaj. Sunt încurajat de profesorii din Seattle, Colorado, Massachusetts şi Illinois care au refuzat ordinele directorului de a da teste standardizate. (“Cum pot să-i învăţ pe copiii mei să se ridice în picioare pentru ceea ce cred, dacă eu nu fac asta?”, a întrebat unul dintre aceşti oponenţi din Chicago.) Şi mă mai încurajează şi profesorii de liceu din Michigan care au respins accentul obsesiv şi reductiv pe datele numerice în favoarea unei iniţiative concepute pentru ca profesorul să se concentreze asupra a ceea ce au nevoie elevii. Şi sutele de profesori din Florida, care au rupt sau au returnat cecurile primite pentru că au avut, prin elevii lor, note mari la teste (a se citi: pentru că au predat într-un cartier bogat). Sau directorul de şcoală din New York care a anunţat că “este timpul pentru nesupunere civilă” şi care a conceput mai apoi o diplomă alternativă ce nu ar trebui să aibă la bază teste cu mize mari.

Înţeleg că frica reală ne împiedică pe mulţi dintre noi să facem ceea ce ştim că trebuie făcut

Nu vreau să dau vina pe victime sau să minimalizez vinovăţia celor care promulgă legi proaste. Dar, dacă fiecare educator care a înţeles pagubele făcute de aceste politici ar decide să vorbească, să organizeze, să se opună, atunci politicile s-ar prăbuşi în curând sub propria lor greutate.

Am auzit adesea de la profesori şi manageri de şcoli care dezbat dacă să facă acest lucru, care se luptă cu posibilitatea de a preda într-un mod care să răspundă intereselor studenţilor, mai degrabă decât să urmeze nişte indicaţii sau să se conformeze cu programa statală sau naţională. Ei cunosc riscurile, dar îşi dau, de asemenea, seama că Jonathan Kozol avea dreptate: “capitularea abjectă în faţa dictatelor apăsătoare primite de la superiori incompetenţi sau nesiguri poate fi contagioasă.”

Este nevoie de curaj pentru a rezista până la absurd, când toţi oamenii din jurul tău sunt aşezaţi confortabil. Dar, dacă mai avem nevoie un motiv pentru a face ceea ce trebuie, luaţi în considerare acest lucru: copiii se uită la noi, alegând parţial cum să-şi trăiască viaţa şi în funcţie de modul în care am ales noi să ne-o trăim pe a noastră. [1]

Copyright: Alfie Kohn/2013, traducere de Raluca Dumitrică, cu permisiunea autorului. Articolul original și notele bibliografice pot fi consultate aici.

Alfie Kohn se va afla pe 16 și 17 martie 2019 mai pentru a patra oară în România pentru a susține o nouă serie de conferințe, în București și Cluj. Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” este organizată de TOTUL DESPRE MAME cu sprijinul Transylvania College și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație