Ce este, de fapt, iubirea necondiționată și cum i-o poți arăta copilului tău

Dragoste conditionata Alfie Kohn Totul despre mame

Acum mai mult de 50 de ani, Carl Rogers (n.red.: psiholog american, unul dintre inițiatorii perspectivei umaniste în psihologie) sugera că psihoterapia de succes se bazează pe trei ingrediente-cheie: terapeuții trebuie să fie mai degrabă autentici decât ascunși sub o mască a profesionalismului, trebuie să înțeleagă sentimentele clienților lor cât mai bine și, cel mai important, trebuie să renunțe la judecăți pentru a-și putea exprima “aprecierea pozitivă necondiționată” pentru clienții lor.

Cărțile lui Alfie Kohn sunt disponibile aici.

Ultimul dintre ingredientele-cheie este extraordinar – nu numai pentru că este atât de dificil de aplicat, ci din cauza că spune atât de multe despre modul în care am fost crescuți.

Rogers credea că este nevoie ca terapeuții să-și accepte clienții în mod necondiționat, astfel încât aceștia să înceapă să se accepte pe ei înșiși. Iar motivul pentru care atât de mulți dintre noi au părți nerecunoscute sau reprimate este faptul că părinții lor au folosit “condiții de valoare” în creșterea lor: “Te iubesc, dar numai când te porți frumos (sau ai succes la școală, impresionezi alți adulți, ești tăcut, slab, respectuos, drăgălaș…)”

Concluzia este că nu e de ajuns să ne iubim copiii. Trebuie să-i iubim necondiționat – pentru cine sunt, nu pentru ceea ce fac.

Ca tată, știu că acest lucru este greu de pus în practică, dar devine și mai greu acum, când atât de multe sfaturi susțin exact contrariul. De fapt, ni se dau sfaturi de creștere condiționată a copiilor, care spun aceleași două lucruri: acordați-le copiilor mai multă afecțiune când sunt cuminți, mai puțină sau deloc când nu sunt.

Astfel, realizatorul TV “Dr. Phil” McGraw ne spune în cartea lui, Family First, că lucrurile de care au nevoie copiii sau care le fac plăcere ar trebui oferite câteodată, transformate în recompense care să fie acordate sau refuzate, astfel încât ei “să se poarte conform dorințelor voastre”. Iar “una dintre cele mai puternice monede pentru un copil”, adaugă el, “sunt acceptarea și aprobarea părinților”.

În mod asemănător, Jo Frost de la “Supernanny” spune în cartea cu același nume că “cele mai bune recompense sunt atenția, lauda și iubirea” și că acestea trebuie refuzate “când copilul se poartă urât, până când spune că-i pare rău”, moment în care iubirea părinților revine.

Să ținem cont de faptul că modelul de creștere condiționată a copiilor nu este întâlnit numai la părinții severi de modă veche.

Oameni care nu le-ar da o palmă copiilor aleg, în schimb, să-și disciplineze copiii izolându-i forțat, tactică pe care preferăm s-o numim “time-out”. Pe de altă parte, întărirea pozitivă prin recompense sau laudă îi învață pe copii că sunt iubiți – și demni de iubire – numai când fac ceea ce am decis noi că este “bine”.

Acest fapt pune în discuție posibilitatea ca problema laudelor să nu fie aceea că sunt folosite greșit – sau acordate prea ușor, așa cum insistă conservatorii sociali. Mai curând, laudele ar putea fi doar o altă metodă de control, similară pedepsei. Mesajul principal al tuturor tipurilor de creștere condiționată este că cei mici trebuie să merite iubirea părintelui.

Dacă au parte de o astfel de “dietă” timp îndelungat, ne avertizează Rogers, s-ar putea să aibă la un moment dat nevoie de un terapeut care să le ofere acceptarea necondiționată pe care nu au primit-o atunci când ar fi contat.

Dar avea Rogers dreptate?

Înainte de a renunța la disciplinarea obișnuită, ar fi bine să avem ceva dovezi. Și acum le  avem.

În 2004, doi cercetători israeliți, Avi Assor și Guy Roth, i s-au alăturat lui Edward Deci, un expert american de renume în psihologia motivației, și au întrebat mai mult de 100 de studenți dacă iubirea pe care au primit-o de la părinți a părut să depindă de succesul la școală, antrenamentul sportiv intens, considerația arătată altora sau reprimarea emoțiilor precum furia și frica.

S-a dovedit că cei care primiseră aprobare condiționată erau într-adevăr ceva mai dispuși să acționeze cum dorea părintele. Dar obediența a avut un preț mare. În primul rând, acești copii tindeau să aibă resentimente și să nu-și placă părinții.

În al doilea rând, tindeau să spună că felul în care acționau se datora deseori mai mult unei “presiuni interne puternice” decât unui “adevărat simț al alegerii”. Mai mult, fericirea simțită în urma unui succes era de obicei de scurtă durată și se simțeau deseori vinovați sau rușinați.

Într-un studiu complementar, Assor și colegii lui au intervievat mame ale unor copii mari. Și la această generație creșterea condiționată a copiilor s-a dovedit a fi dăunătoare. Acele mame care în copilărie au simțit că sunt iubite numai când îndeplineau așteptările părinților se simțeau mai puțin valoroase ca adulți. Totuși, în ciuda efectelor negative, aceste mame erau mai dispuse să folosească afecțiunea condiționată în relația cu propriii copii.

În iulie (2009), aceiași cercetători, cărora li s-au alăturat doi colegi ai lui Deci de la Universitatea din Rochester, au publicat două extensii la studiul din 2004. De data aceasta, subiecții lor erau elevi în clasa a noua, iar acordarea de atenție și afecțiune când copiii făceau ce voiau părinții a fost diferențiată cu grijă de acordarea lor redusă când nu se supuneau.

Condiționarea pozitivă sau negativă este dăunătoare

Ambele studii au raportat că atât creșterea condiționată pozitiv, cât și cea condiționată negativ sunt dăunătoare, dar în moduri puțin diferite. Cea pozitivă reușea uneori să-i facă pe copii să muncească mai mult la sarcinile academice, dar cu prețul unor sentimente nesănătoase de “obligație internă”. Condiționarea negativă, pe de altă parte, nu funcționa nici măcar pe termen scurt, ci doar creștea sentimentele negative ale adolescenților la adresa părinților.

Aceste studii – și altele – ne spun, dacă le ascultăm, că a-i lăuda pe copii pentru că fac ceva bine nu este o alternativă semnificativă la a le retrage lauda și a-i pedepsi când fac ceva greșit. Ambele sunt exemple de creștere condiționată a copiilor și ambele sunt contraproductive.

Psihologul pentru copii Bruno Bettelheim, care a recunoscut bucuros că time-out-ul poate cauza “sentimente puternice de anxietate”, îl susținea chiar din acest motiv: “Când cuvintele nu ne sunt de ajuns”, spunea el, “amenințarea cu retragerea iubirii și afecțiunii noastre este singura metodă solidă de a le transmite că trebuie să se supună cerinței noastre”.

Însă datele sugerează că retragerea iubirii nu este eficientă la câștigarea obedienței și că nu contribuie la promovarea dezvoltării morale.

Totuși, chiar dacă am reuși să-i facem pe copii să ni se supună – să zicem utilizând întărirea pozitivă – justifică obediența astfel câștigată producerea de posibile daune psihologice pe termen lung? Ar trebui folosită iubirea părinților ca unealtă de control al copiilor?

Albert Bandura, fondatorul ramurii de psihologie cunoscută drept teoria învățării sociale, a declarat că iubirea necondiționată “i-ar face pe copii lipsiți de direcție și destul de puțin îndrăgiți de ceilalți” – o afirmație total lipsită de sprijinul studiilor empirice. Ideea conform căreia copiii care au fost acceptați necondiționat nu ar avea direcție sau nu ar fi iubiți de ceilalți spune multe despre întunecata perspectivă asupra naturii umane pe care o au cei care emit astfel de avertizări.

În practică, conform impresionantei colecții de date făcute de Deci și alții, acceptarea necondiționată din partea părinților și a profesorilor ar trebui acompaniată de un “sprijin al autonomiei”: explicarea motivelor din spatele unei cereri, implicarea copilului în luarea deciziilor, încurajarea lipsită de manipulare și înțelegerea perspectivei copilului asupra lucrurilor.

Ultima dintre caracteristicile de mai sus este importantă pentru însăși creșterea necondiționată a copiilor. Cei mai mulți dintre noi ar protesta, spunând că, desigur, își iubesc copiii fără condiții. Dar ceea ce contează este cum se văd lucrurile din punctul de vedere al copiilor – dacă se simt la fel de iubiți și când fac boacăne sau greșesc.

Carl Rogers nu a spus-o, dar pun pariu că ar fi fost bucuros să vadă cum scade cererea pentru terapeuți pricepuți dacă asta ar fi însemnat că mai mulți oameni ajung la maturitate simțindu-se deja acceptați necondiționat.

[Aceasta este o versiune ceva mai lungă a articolului original, care era intitulat "When a Parent’s <<I Love You>> Means <<Do as I Say>>.]

Copyright 2009 by Alfie Kohn. Reprinted from New York Times and translated by Andreea Ursu, with the author’s permission.  For more information, please see www.alfiekohn.org.

Alfie Kohn se va afla pe 16 și 17 martie 2019 pentru a patra oară în România pentru a susține o nouă serie de conferințe, în București și Cluj. Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” este organizată de TOTUL DESPRE MAME cu sprijinul Transylvania College și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație