Oana Moraru: „Cum să îmi salvez copilul de aberaţiile şcolii de astăzi?”

Oana Moraru, expert în educație
oana-moraru-totul-despre-mame

Cum să îmi salvez copilul de aberaţiile şcolii de astăzi? Ce să fac, dacă în şedinţele cu părinţii, atunci când pun problema libertăţii lor de alegere şi a motivaţiei interioare, toţi ceilalţi se uită la mine ca la un intrus, incomod şi caraghios? Cum să reacţionez când zeci de alte priviri mă măsoară rece după ce am contestat ameninţările învăţătoarei sau şantajele emoţionale ale profesorilor lui? Cum să mă pun cu sistemul când restul părinţilor îl susţine încă sau tace ruşinos chiar când e vorba de abuzuri?”

Primesc întrebări de genul acesta în fiecare zi. Există deci în România un număr considerabil de familii care s-au trezit, care au început să privească lucrurile critic şi să îşi dorească altceva pentru copiii lor. Sunt părinţii care ţin la sănătatea emoţională şi mentală a copiilor lor: cei care au înţeles că a învăţa este un act liber, de creştere interioară, care nu poate fi forţat de autorităţi formale, condiţionat de note şi impulsionat cu ameninţări.

„Nu am şanse să aduc schimbarea când majoritatea se opune ei…”

Cum îi poți ajuta pe oamenii aceştia? Cum poţi face ca fermentul convingerilor lor să pătrundă şi între cei mai înverşunaţi adepţi ai pedepselor, concurenţei între copii, temelor kilometrice şi supuşeniei întru teamă şi ataşament faţă de misiunea doamnei învăţătoare? Are societatea românească suficient timp şi resurse să îşi educe propriii educatori – părinţi şi profesori – ca să nu persiste în cutume şi modele contraproductive în creşterea viitorului ei?

Citește cartea ”Pedepsiți prin recompense”, de Alfie Kohn, și află de ce nu ar trebui să ne creștem copiii așa! Cartea este disponibilă AICI.

E suficient să te ridici în picioare la o astfel de şedinţă şi să simţi oprobiul sau şocul celor din jur. Apăsarea ignoraţei lor şi reflexul de drepţi în faţa nemulţumirilor sau dezamăgirilor declarate teatral de învăţători sau diriginţi – uneori cu frustrarea omului realmente deranjat că nu toţi copiii, deh, învaţă bine – nu fac altceva decât să îţi întărească disperarea că oamenii aceştia nu au şansa să se schimbe, şi, deci, copilul tău e condamnat să funcţioneze încă ceva ani într-o societate reglată de frici, ruşine, concurenţă, agresivitate, abuzuri emoţionale şi forţări pe gât de conţinuturi nerelevante.

„Nu am timp să îi aştept pe alţii să îşi schimbe convingerile despre educaţie…”

Nu, nu cred că avem timp şi motive să ne aşteptăm unul pe altul să creştem încet şi să ne deschidem ochii. Umanitatea din fiecare dintre noi e o chestiune de rimt emoţional, miez moral şi subiect psihologic de terapie pe termen lung. Copilul meu nu poate fi sacrificat aşteptând ca cei responsabili instituţional cu creşterea lui academică şi, implicit emoţională, să se trezească. Unii nici nu pot, alţii nici n-au interes să o facă. De câte ori s-a pus problema schimbării de paradigmă, teama profesorilor de a-şi perde slujba, de a-şi pierde rutina, de a-şi pierde puterea e mai mare decât miza destinelor individuale. Sistemul în sine este prea apăsător şi ramificat către indolenţă, mediocritate şi oportunism ca să mai poată genera guri de aer proaspăt şi vânturi de schimbare.

„Şi profesorii suferă totuşi…”

Pe de altă parte, profesorii aceştia de la clasă, mulţi apreciaţi, unii urâţi, alţii zeflemiţi şi dispreţuiţi, sunt şi ei sub aceleaşi presiuni: sunt oameni singuri, nesprijiniţi, asmuţiţi unul împotriva celuilalt, forţaţi în concurenţă neloială, subordonaţi politic unor nulităţi ajunse inspectori, calificaţi peste noapte în lumina vreunui amantlâc sau nepotism notoriu. Sunt oameni peste care s-au turnat zeci de schimbări, proceduri, reglementări, obligaţii inutile. Oameni cu mare uzură emoţională, invitaţi să gestioneze suflete – copii cu probleme, unii cu lipsuri materiale de neimaginat, alţii abandonaţi de propriile familii – fără nici cel mai mic sprijin profesional, fără sfătuitori, fără mentori, fără un minim ajutor moral şi material, de resursă didactică.

„Cum să ne ridicăm dacă ne învinovăţim reciproc?”

În momentul acesta situaţia arată aşa: părinţi supăraţi pe alţi părinţi, profesori supăraţi pe alţi profesori, părinţi supărați pe profesori şi profesori supărați pe părinţi. Toate taberele au dreptate. Toţi actorii actului educaţional – fie el şi unul turnat în forme tradiţionale – au fost, de ani buni încoace, fărâmiţaţi în izolare şi asmuţiţi unul contra celuilalt, măcinaţi de frustrări reale, pe care singur, fără sprijin, nimeni nu le poate împlini. Nici unii nici alţii nu au fost ajutaţi să crească. Statul român nu a investit în creşterea oamenilor lui, nici măcar a celor responsabili de chiar creşterea urmaşilor lor.

„Nu poţi creşte pe nimeni dacă nu faci parte dintr-o reţea de sprijin uman.”

Educaţia, în sensul ei cel mai larg, este o chestiune de reţea umană şi de armonizare a energiilor. Un copil nu creşte bine nici măcar când mama şi tata, deşi alături, au păreri contradictorii şi mesaje opuse despre devenirea lui. Acesta învaţă să le speculeze şi, pentru că nu găseşte sub el o plasă de siguranţă – cea a mâinilor lor prinse şi unite în decizii congruente – ajunge să se strecoare, să alunece în gol, să nu îşi modeleze comportamente durabile şi control emoţional pozitiv. Dacă în şcoala românească, aşa cum este ea deocamdată, actorii responsabili nu constituie o plasă coerentă de intenţii şi acţiune, copiii ajung eşecuri, în cădere liberă, inadecvaţi emoţional, nesiguri şi mediocri.

Lucrurile proaste în educaţia românească nu ţin numai de ciocnirea unor idei nepotrivite. Nici la nivel uman nu cred că avem un handicap naţional neapărat. Doar energii aiurea canalizate şi vinovăţii aruncate neconstructiv. Nu ne sprijinim şi nici nu ne înţelegem unii pe alţii. Ne-am constituit, primitiv, în tabere: părinţii pe de o parte, nici aceştia uniţi; profesorii, pe de alta – vai de cancelariile lor şi binecunoscuta cultură a bârfei! Nici unii, nici alţii nu suntem mai breji. Doar înţepeniţi în izolarea fricii şi a neputinţei.

„Ce e de făcut ca să nu mai pierd timp preţios pentru copilul meu?”

1. Vă propun o Asociaţie – „Vocea Părinţilor” – un loc unde să alcătuim un manifest pentru ce ne dorim pentru copiii noştri. Nu vă faceţi griji dacă nu toţi ne dorim încă acelaşi lucru. Nici dacă sunteţi deocamdată singuri în şedinţe. Ideile bune nu au fost niciodată atributul maselor de oameni. Ideile bune sunt ca un produs de calitate. Izolat mai întâi, hulit mai apoi, controversat o perioadă, după care consumat de toţi. Nu este neapărat necesar să aşteptăm o majoritate să ajungă la convingeri autentice. Ea trebuie doar ajutată să le îmbrăţişeze. De obicei, acest lucru se întâmplă, ca în reclamele comerciale, după un timp bine folosit pentru popularizare insistentă şi abilă.

2. „Vocea Părinţilor” va fi aşadar o trambulină de lansare în spaţiul public a unor sintagme clare despre câteva principii de bază în educaţia copiilor: conţinuturi curriculare organizate în contexte antrenante pentru gândire critică şi creativitate, profesori cu un nivel de conduită etică şi umană, sisteme de evaluare armonizate la competenţele cerute de piaţa europeană şi tendinţele viitorului, participare la cultura managerială a şcolii etc. Lucrurile acestea complicate pot fi traduse simplu şi suficient de ascuţit ca să pătrundă până jos, la oamenii care mai ţin cu dinţii de trecut: „Vreau lecţii care contează practic! Vreau profesori – modele morale pentru copilul meu! Vreau teste care măsoară gândirea, nu memoria! Vreau sprijin şi înţelegere pentru ritmul şi nevoile copilului meu! Vreau şanse egale pentru copilul meu! Vreau să am un cuvânt de spus în şcoala copilului meu!”

3. „Vocea Părinţilor” nu e o pretenţie adresată profesorilor, nici un act de superioritate. Părinţii sunt o categorie biologică şi socială de sute de ori mai diversă şi divergentă decât corpul profesoral românesc. Sunt, de asemenea, de sute de ori mai predispuşi să greşească faţă de propriii copii sau să emită cereri nepotrivite. De aceea au nevoie de profesorii copiilor lor. Cei mai buni dintre aceştia se simt ei înşişi însinguraţi şi neputincioşi în şcolile în care funcţionează. De cunoştinţele şi profesionalismul lor au nevoie părinţii. Cererile lor nu pot fi tehnice sau de intervenţie invazivă în actul didactic. Ele râmân simple, de factură umană şi ca premise elementare ale dezvoltării: nu abuzurilor emoţionale, nu agresivităţii, nu ierarhizării copiilor, nu traficului de note şi influenţă, da sprijinului, da respectului, da recunoaşterii naturii unice a fiecărui individ, da încurajării şi creşterii încrederii în sine, indiferent de potenţialul academic al fiecăruia.

4. „Vocea Părinţilor” se poate construi ca o platformă în care poveştile de succes sau cele despre abuzuri nepermise pot fi publicate şi arătate cu degetul. Poate fi o formă de presiune, dar şi de încurajare. Poate funcţiona corectiv faţă de tot ce este încă aberant în şcolile noastre, prin expunere publică şi sprijin pentru părinţii care cer lucruri elementare conducerii şcolii şi trec nebăgaţi în seamă.

5. „Vocea Părinţilor” este, în cele din urmă, o sintagmă metaforică. Părinţii sunt o categorie biologică, dar şi una academică şi morală. Profesorii sunt tot „părinţi”, după cum  părinţii sunt „profesori” neintituţionali pentru copiii lor. Şi unii şi alţii trebuie să lucrăm împreună pentru interesul copilului.

Nu vom putea aduce pe tavă Reforma, nici schimba peste noapte legi. Vom putea însă influenţa ethosul şcolilor unde ne sunt copiii. Putem împinge, de jos, buna intenţie a oamenilor de la clasă, putem urni un anumit mod de adresare, motivare şi provocare intelectuală a copiilor noştri. Putem naviga în aceeaşi barcă şi cu cea mai încrâncenată doamnă învăţătoare, dacă ideile noastre vor ajunge suficient de populare şi public susţinute de cât mai mulţi dintre noi. Forţa ideilor şi energia actelor care le propulsează sunt mai puternice decât încăpăţânarea personală sau mitul solemn al autorităţii instituţionale. Mai ales când aceasta este, de fapt, un simptom al însingurării: cultul personalităţii unor dascăli abuzivi este doar o mască pentru nesiguranţa lor; nevoia lor de control şi punerea copiilor la zidul infamiei de câte ori greşesc sunt reflexe ale indivizilor nesiguri, dornici de ajutor fără măcar ca ei să o ştie.

Pentru părintele marginalizat la şedinţe sau pentru profesorul creativ împins în colţul cancelariei, „Vocea Părinţilor” va fi un manifest de suflet şi valori care poate să alunge însingurarea şi să dea speranţe oamenilor că mai sunt şanse chiar acum şi aici pentru copiii noştri.

Haideţi!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa