Cum trebuie să fie un cadru didactic bun

Raluca Manea
cadru-didactic-bun-totul-despre-mame

Despre a fi un cadru didactic bun atunci când eşti sau nu părinte

Aş face cea mai mare nedreptate considerând că un cadru didactic nu poate să fie bun decât dacă are şi el copii. Poţi fi un dascăl excelent chiar dacă viaţa nu te pus (încă) în situaţia de a fi părinte. Calităţile unui profesor bun nu se nasc odată cu copilul acestuia, aşa cum, cu toată onestitatea putem spune că nici calităţile unui bun părinte nu se nasc o dată cu copilul.

Cea mai dragă profesoară din copilăria mea nu era pe vremea aceea mamă, şi nu preda la şcoală: conducea Cenaclul literar de la Palatul Copiilor. Îmi amintesc cum i se lumina faţa când intrau copiii pe uşa ei, cum ne întâmpina pe fiecare pe nume. Asculta cu atenţie ce micile noastre încercări literare,  ne învaţă să vedem ce e în plus, să simţim o metaforă, să combinăm cuvântul cu muzică, să dăm textului viaţă şi intonaţie. Îi păsa de noi şi ştia să ne facă să strălucim. Avea cei mai frumoşi ochi albaştri, o elegantă de lady şi ni se părea magnifică. A rămas în inima mea cu numele de “Doamna”, deşi nu am uitat nicio clipă numele ei real.

Un dascăl este bun printr-o serie de talente înnăscute şi dorinţa de a se perfecţiona permanent în meseria aleasă. Din această perspectivă, nu se deosebeşte cu nimic de oricare altă vocaţie, pentru că îţi trebuie un “har” aparte să fii un doctor bun, un actor bun, un scriitor bun, ba chiar şi un inginer de excepţie. Cu toate acestea, de la un cadru didactic avem anumite aşteptări pertinente, aşa încât iată care sunt acestea, ca dascălul să fie un cadru didactic bun:

Elevii lui sunt “ai lui”

Dacă “iubirea” e un cuvânt mare când îl pui alături de o meserie, în cazul acesta este indispensabilă.
În momentul în care preia clasa, îşi primeşte elevii cu altruism, cultivând sentimentul că ei îşi aparţin reciproc. Găseşte timpul să-i evalueze dincolo de notă, să îi descopere, să le pună în valoare calităţile şi să le întărească punctele slabe. Face eforturi să îi trateze că pe fiinţe umane distincte, nu ca pe nişte nume în catalog menite să reproducă  o lecţie.

Îşi iubeşte, în aceeaşi măsură, materia

Un dascăl bun ştie să facă din lecţie un dar, ajustând programa, în aşa fel încât aceasta să nu conţină doar valuri de informaţie greu de digerat. Abia după ce am terminat şcoala, mi-am dat seama că fiecare materie are propria ei frumuseţe, iar un profesor bun îi poate ajuta pe elevi să o descopere. Până să îmi dau seama că şi chimia are farmecul ei, m-am plictisit teribil la ore. Vă amintiţi de matematica pe care aţi detestat-o în şcoala generală, dar de care v-aţi îndrăgostit la liceu? Diferenţa s-a datorat profesorului. Fiului meu i-am predat eu primele noţiuni de geografie, în stil Montessori şi prin multă joacă, fiindcă am vrut să o îndrăgească, şi nu să îi fie nesuferită, cum mi-a fost mie la şcoală.

Un dascăl bun diseminează pasiune

Îmi amintesc de doamna profesoară de latină din liceu: cu infinite conjugări şi declinări, cu imposibilitatea de a vorbi în mod direct, limba această moartă prindea viaţă în mâinile ei. În fiecare generaţie de elevi a avut copii cu performanţe la olimpiadele naţionale şi internaţionale. Vraja ei de profesor bun a făcut ca eu să studiez latină în facultate (unde, din păcate vraja s-a rupt).

Un dascăl bun este echilibrat şi învăţabil

Poate fi exigent, dar în niciun caz tiran. Poate face performanţă cu unii elevi, fără a fi părtinitor. Cere mult, aşteaptă mult, dar dăruieşte mult. Copiii au nevoie să ai aşteptări mari de la ei, să îi provoci să dea ce au ei mai bun. Totuşi, nu îi cocoşează cu teme de prisos, cu pretenţii absurde peste puterea lor de înţelegere. Apreciază efortul elevului de a învăţa, având el însuşi un soi de deschidere şi de smerenie rară, admiţând că nu a terminat, încă, de cunoscut totul în domeniul său. Ştie să dea aripi, dăruind încredere.

Un dascăl care e totodată  părinte, e un dascăl şi mai bun

Rolul de părinte îi adaugă dimensiunea empatiei. În momentul în care profesorul devine părinte, are şansă dublei perspective: vede copilul de la şcoală, dar şi copilul de acasă.

Atunci poate înţelege nevoia mai mare de joacă şi de teme mai puţine, disconfortul unei zile proaste, importanţa legii de aur a lui “ce nu ţi-ar plăcea să se întâmple copilului tău, nu-i face copilului altuia”. Înţelege nevoia celui mic de a fi tratat ca un caz individual, nu ca pe o piesă a sistemului, cu îngăduinţa pe care ar cere-o pentru propriul copil.

Toţi profesorii buni din viaţa mea mi-au cunoscut numele. M-au privit în ochi, m-au ascultat în aceeaşi măsură în care i-am ascultat şi eu. Profesorii pe care nu i-am socotit buni, mi-au strigat numele din catalog, evaluând strict cunoştinţele mele din acel moment. Pe aceştia din urmă i-am uitat.

Un dascăl bun, ca şi un părinte bun, este profund uman. Vorbim, desigur, de un ideal, dar sistemul nostru de învăţământ nu are altă şansă de schimbare decât umanizarea fiecărui cadru didactic în parte. Asta presupune să avem oameni altruişti, cu vocaţie, care încă mai cred într-un ideal. Altfel, simplul fapt de a avea copii (acasă sau la şcoală), nu îţi garantează excelenţa. Un părinte bun e un profesor, în adâncul sufletului. Iar un dascăl bun are o inimă de părinte, chiar dacă, în fapt, nu este.

Citeşte şi:
Dificultăți de învățare la copil: care sunt semnele?
7 tendințe de parenting de urmărit în 2016
Copiii au stiluri de învăţare diferite
Cinci motive pentru a nu mai spune „bravo!”

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa