De ce e bine să spună copiii “nu”

sa spuna nu

Am crescut convinsă că e urât să refuzi. “Nu” spun doar “copiii răi”, “nu” îți aduce antipatie, arată că nu îți pasă de ceilalți, “nu” e ceva de care trebuie să te ferești indiferent ce simți cu adevărat.

Așa am terminat eu farfurii întregi de supă, deși nu-mi plăcea. Am purtat căciulă, deși mi-era cald. Am dat la Filologie, deși voiam Jurnalism. Am fumat prima țigară, deși aveam astm. Pe cât de enervant este să ai un copil care-ți spune “nu”, pe atât de sănătos este să-l lași să spună cele două litere de care va avea nevoie în viață ca de aer.

Fără “nu”, uiți ce vrei

Avem nevoie să refuzăm lucruri în viață. Să știm că putem declina o propunere fără să fie sfârșitul lumii. Dacă nu ne lăsăm copiii să ne spună “nu” nouă, părinților, le transmitem mesajul că orice refuz va atrage după sine repercusiuni. “Nu vrei să mănânci când pun masa, nu mai primești mâncare până la cină!” Fraza va aduce, probabil, un copil de patru ani la masă. Dar îl va face pe același copil, peste zece ani, mult mai vulnerabil în fața altor presiuni. “Nu fumezi cu noi, nu faci parte din gașcă!” Amenințarea cu excluderea sau cu privarea de ceva prețios, în cazul în care copiii refuză, construiește în mintea lor un tipar de care e foarte greu să scape la maturitate și cu atât mai greu la vârsta adolescenței.

Să fii ascultător costă

“Nu” are valoarea lui pentru că arată ce dorești și cine ești. De aceea, încerc să îl folosesc cât mai rar când vorbesc cu copilul meu. Fug de acel “nu” care izvorăște din convingerea că eu știu mai bine decât copilul meu lucruri care îl privesc pe el. Pentru că adevărul este că sunt unele realități pe care copiii le știu mai bine decât noi, cei mari. De exemplu, senzațiile pe care le trăiesc: frig, foame, sete, somn, simpatii sau antipatii față de alți oameni. Sunt o mamă friguroasă și am un copil călduros. Asta a însemnat că, oricât mi-aș fi dorit să fie îmbrăcat la fel de gros ca mine la plimbare, a trebuit să accept că are nevoie de mai puține straturi de haine ca să se simtă confortabil.

Am învățat și eu să spun “nu”

În relația cu Tudor, am învățat să spun “nu” tocmai pentru că i-am permis și lui să-mi spună “nu”. Am învățat de la el cât de sănătos este să îți aperi punctul de vedere sau nevoile, refuzând să le încalci de dragul sau de frica cuiva. Dacă am nevoie de timp pentru mine însămi, refuz să mă joc cu el și îmi dau timp. De aici până la a spune “nu” în contexte sociale sau profesionale a fost un pas destul de ușor de făcut. “Nu”-ul meu este unul care mă privește pe mine, putința, disponibilitatea, dorința de a face sau de a nu face ceva. Mi-ar fi plăcut să știu să spun “nu” fără să mă tem că-mi cade cerul în cap încă de când eram mică. Acel “nu” lipsit de patos, nedemonstrativ ci pur și simplu rațional și uman, calm. Căci “nu”-uri au venit ca un tzunami în adolescența mea, însă lipsite de valoare și de adevăr curat, erau mai degrabă aruncate ca niște săgeți împotriva autorității de orice fel.

“Nu”-ul matur se naște din “nu”-ul copilăros

Un copil căruia i se acceptă opiniile și dorințele fără să fie taxat pentru că le are crește mai sigur pe sine și mai dispus să gândească de două ori înainte de a se arunca cu capul înainte. Dacă “nu vreau să port căciulă” la cinci ani se va transforma în “nu vreau să încerc să fumez” la 15… oare n-ar merita să fim mai dispuși să cultivăm în copiii noștri ideea că au dreptul să refuze? Că un refuz nu înseamnă stat la colț (la cinci ani) și izolarea de prieteni (la 15)? Că e doar o opțiune personală pe care ceilalți o vor respecta, în cazul în care îți sunt prieteni cu adevărat?

Lasă-ți copilul să-ți spună “nu”, câteodată. Peste ani, îți va mulțumi că l-ai învațat că un refuz nu închide toate ușile lumii!

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()