De câţiva ani, am un coşmar recurent. Sunt în casa copilăriei mele, la masa de lucru şi-mi dau seama că mai sunt vreo două luni până la BAC. În vis îmi dau seama că eu n-am deschis manualele de istorie şi că habar nu am care este bibliografia pentru examenul la limba şi literatura română. Visul este aberant, în realitate mă pregătisem temeinic şi din vreme pentru examenul maturităţii şi n-am avut la vremea respectivă decât emoţii, nu şi coşmaruri.
Acum cred că visez asta pentru că mă stresez pentru copilul meu cel dintâi, elev în clasa a treia. Copilul meu este un norocos, da, un copil cu autism extrem de binecuvântat de a fi nimerit la şcoala potrivită, printre oamenii potriviţi, şi mai ales de a avea învăţătoarea de care el are nevoie.
Dar temele ne omoară timpul liber şi mie îmi distrug răbdarea. Copilul nu primeşte multe teme, Doamna lui este rezonabilă şi nu îi suprasolicită. Doar că deja în clasa a treia copiii au de învăţat şi la educaţie civică şi mai ales la ştiinţele naturii unde e greu de diferenţiat pârâul de râu şi greu de înţeles lecţia despre stările de agregare ale apei. Iar anul acesta fac şi primele noţiuni de gramatică la limba şi literatura română.
Încerc să-i tot explic copilului sistemul românesc de învăţământ ce funcţionează şi pune bazele cunoşterii pe memorare şi pe învăţatul reproductiv.
Mame condamnate la teme! De ce nu li se formează copiilor deprinderi reale
Cred că mi-ar plăcea un sistem de învăţământ fără sărăcie în şcoli, în care copiilor să li se formeze deprinderi reale, în care experimentele la ştiinţe să se facă în laboratoarele fiecărei şcoli, în care copiii să poată vizita muzee şi biblioteci şi case memoriale fără a-şi sărăci propria familie.
„În viziunea mea, temele sunt metoda cea mai sigură prin care se înăbuşă curiozitatea copiilor. Să îi obligi pe copii să facă teme după terminarea orelor este frustrant, duce la apariţia unor conflicte familiale şi la oboseala sporită. În plus, niciun studiu nu a demonstrat încă utilitatea temei pentru acasă în ciclul primar şi gimnazial, ba chiar nici în primii ani de liceu şi, de aceea, situaţia obişnuită cu care ar trebui să se confrunte un copil după terminarea orelor ar trebui sa fie fără teme.”
Asta e părerea lui Alfie Kohn despre temele pentru acasă care în mod firesc ar trebui să-i ajute pe copii să memoreze, să fixeze cunoştinţe. Copilului meu îi folosesc pentru că este un copil cu un deficit de atenţie destul de mare. Dar mie sigur nu-mi trebuie.
Cu tabla înmulţirii învăţată a venit de la şcoală. Dar probleme cu mai multe operaţii exersăm şi în ziua de astăzi. E trecut de miezul nopţii şi am mustrări de conştiinţă că ar fi trebuit să-i dau o dictare şi nu am mai apucat. Copilul n-a zis nu, dar eu sunt adult şi mama de trei copii şi fix la teme nu-mi stă mintea uneori.
De când a început şcoala sunt infinit mai obosită pentru că temele ne ocupă câteva ceasuri cu întreruperi de gustări sau altele ce ţin de fraţii bebeluşi.
Mame condamnate la teme! Viața noastră nu începe și nu se termină cu temele
Cred că noi părinţii trebuie să fim alături de copiii noştri, cred că trebuie să facem multe, dar nu cred că e corect ca fiecare după-masă de-a noastră să fie „blocată” de teme. Nu cred ca viaţa noastră începe şi se termină cu temele.
Toată copilăria mea am făcut teme. Am fost un elev cu rezultate „bune şi foarte bune la învăţătură”. Baiatul meu cel mare nu cred că va fi vreodată la fel ca mine. Nu contează. Ceea ce vreau eu de la el este să ştie cât mai multe despre lumea în care trăim şi să găsească ceva care să-i placă, ceva care să studieze cu pasiune.
Cred că ce contează mai mult în educaţia copilului meu este consecvenţa şi modul de lucru. Deja copilul nu mai prea face mutriţe când vine vorba de teme, încearcă uneori să le amâne, dar e rezonabil. Temele pe care el le primeşte nu sunt nici lungi, însă deja cerinţele cresc, iar materia este extrem de stufoasă la fiecare disciplină. Iar noţiunile noi, atât de numeroase la fiece lecţie, trebuie memorate.
Încerc să-l învăţ cum să înveţe. Eu îl ajut la teme, pornesc plină de avânt şi termin nervoasă, înjurând în gând sistemul educaţional din România pentru toate lipsurile lui care par să se acutizeze.
Copiii României, în marea lor majoritate, învaţă în scoli cărora le lipsesc avizele sanitare, în condiţii improprii. Avem elevi care provin din familii extrem de sărace, unii dintre aceşti copii ajung în şcolile speciale ca ultimă redută împotriva sărăciei de acasă pentru că aici măcar primesc cazare gratuită şi au mesele asigurate.
Colegiul Asistenţilor Sociali din România a atras atenţia anul acesta că 33 % din copiii sub 6 ani din România trăiesc în sărăcie extremă. Un alt studiu al „Salvaţi Copiii” a stabilit că în Europa există aproximativ 26 de milioane de copii care riscă să trăiască în sărăcie şi excluziune socială, adică, 27,7% din totalul copiilor Uniunii Europene. Situaţia cea mai gravă e în România, unde 52,2% dintre copii trăiesc în sărăcie. Urmează Bulgaria, unde procentul copiilor care trăiesc în sărăcie e de 45,2% şi Ungaria cu 41,4%.
Studiul vorbeşte despre sărăcie materială şi sărăcie educaţională ce poate fi măsurată și din perspectiva numărului de tineri care părăsesc școala timpuriu. Strategia „Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii” își propune să reducă procentul de părăsire timpurie a sistemelor de învățământ și formare profesională (anterior părăsire timpurie a școlii) sub 10% până în 2020. Indicatorul utilizat pentru a măsura progresul în raport cu acest obiectiv se referă la procentul din populația cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de ani care a ajuns cel mult la nivelul de educație gimnazială, dar care nu urmează o altă formă de educație sau formare.
Mame condamnate la teme!
România, cu un procent de 20% de persoane care părăsesc școala timpuriu, e foarte departe de a atinge această țintă.
În ciuda sărăciei, cerem performaţă în învăţământul românesc şi ne lăudăm cu câţiva olimpici înternaţionali la diferite discipline. Nu ne lăudăm defel cu o şcoală incluzivă, atâta timp cât aproximativ 18.000 de copii cu dizabilităţi nu sunt şcolarizaţi în ţara care are, chipurile „ învăţământ gratuit şi obligatoriu”.
Facem în continuare teme. Am avut ocazia să aud poveşti de la prietenii noştri despre alţi învăţători care suprasolicită copiii în numele performanţei. Aud poveşti despre copii care adorm plângând de epuizare din cauza temelor kilometrice.
Viaţa copiilor noştri înseamnă şi teme, dar e cu mult mai mult de atât
Lor trebuie să le deschidem apetitul pentru cunoştere, trebuie să ne asigurăm că ei văd dincolo de manualele anoste scrise într-un limbaj de lemn. Orice mijloc e bun, aşa cum sunt enciclopediile frumoase cu planşe viu colorate sau chiar documentarele ştiinţifice de la televizor. Mă bucur când David pune întrebări despre plante de tot felul, despre ciuperci, despre animale sau când citeşte şi cere explicaţii despre cuvintele necunoscute lui.
De teme nu vom scăpa sigur, nici el, dar nici eu.
