O școală unde nu stai „cu mâinile la spate”

Simina Bădică
Interviu cu Alexandra Anton despre sistemul romanesc de educatie / Totul despre mame

Interviu cu Alexandra Anton despre sistemul romanesc de educatie / Totul despre mameTDM: Sistemul educațional românesc a introdus în ultimii ani tot mai multe evaluari naționale, la vârste din ce în ce mai mici ale copiilor. Sunt aceste evaluări necesare? În ce fel pot fi ele folositoare sau dăunătoare?

A.A.: Evaluările naționale nou introduse sunt necesare Ministerului Educației pentru a ști care este nivelul general al copiilor iar acest lucru este absolut firesc. Greșeala survine în felul în care sunt explicate și aplicate aceste evaluări. În primul rând se dorește evaluarea fiecărui copil în parte, iar asta se traduce prin costuri foarte mari și rezultate deloc mai concludente decât dacă s-ar aplica prin eșantion. Voi folosi o comparație cu analizele de sânge pe care le facem o dată pe an: nu ni se ia tot sângele pentru asta, ci o mostră este suficientă pentru a descoperi eventualele deficiențe. Apoi evaluarea copiilor mici este un subiect ce trebuie abordat cu mai multă grijă, deoarece copiii sunt deja expuși excesiv factorilor externi ce țin de: evaluarea la clasă prin teste, comparații cu ceilalți copii, ierarhii la nivel de clasă și foarte multe concursuri școlare. Toate cele amintite sunt dăunătoare entuziasmului și motivației cu care copiii își încep traiectoria școlară, mai ales că învățarea este un proces profund emoțional pentru cei mici. Evaluările naționale sunt folositoare îndeosebi la nivel macro, însă ele nu pot substitui evaluarea continuă realizată de profesori, nu pot surprinde toți factorii care influențează învățarea individuală și deci nu pot propune soluții care să vizeze fiecare copil în parte. Dacă vorbim de evaluare doar când ne referim la examenele naționale, atunci pierdem esențialul.

TDM: Școala românească este un sistem bazat de competiție. Există sisteme educaționale care funcționează și fără competiție și constrângere? Este posibil ca un copil să învețe de plăcere sau este acesta doar un mit fără nicio bază în realitate?

A.A.: Goana după note, premii și competiții în general este din multe puncte de vedere toxică pentru copii, profesori și părinți. Presiunea inutilă pe aspecte care nu țin de învățare ne captează atenția deseori și ne creează de cele mai multe ori sentimente neplăcute, ceea ce ia din plăcerea de a învăța de dragul învățării.

Nu este deloc un mit că poate exista calitate în educație fără constrângeri – mă refer aici la sistemul educațional finlandez –  și deși poate părea mai simplu, asta face învățarea mult mai sinuoasă, mai autentică și în consecință, rezultatul este mai apreciat. Profesorii și părinții finlandezi le comunică foarte clar copiilor că ei cred în capacitățile lor și că singurii cu care pot fi comparați sunt ei înșiși: „M-am organizat cum trebuie?”, „Am dat tot ce am putut?” și „Cred că pot face mai mult și mai bine?”. Profesorii și părinții trebuie să știe că rolul lor este să-i susțină pe copii să-și atingă propriul maxim, să-i cunoască foarte bine și le ofere sprijin în funcție de nevoile individuale. Desigur, în România nu mai avem timp pentru asta, dar dacă am fi mai puțin ocupați cu ierarhiile, concursurile și birocrația de cele mai multe ori inutile, ne-am putea concentra mai bine atenția pe cine sunt copiii noștri și care sunt aspirațiile lor.

TDM: Dacă ai fi ministrul educației, care ar fi primele trei lucruri pe care le-ai schimba în școala românească?

A.A.: Pentru a putea face schimbări de profunzime fără a risca dărâmarea lor când mandatul s-a încheiat este necesară punerea de acord înaintea luării deciziilor. Ceea ce aș propune spre dezbatere, însă nu aș putea impune, ar fi: (1) regândirea funcționării MEN și eliminarea procedurilor birocratice irelevante, consumatoare de timp și hârtie (ceea ce s-ar răsfrânge până la nivel de școală), (2) desființarea inspectoratelor școlare și realocarea fondurilor generate spre salariile profesorilor și (3) pregătirea continuă a profesorilor în funcție de nevoile lor din fonduri guvernamentale, prin cursuri atent selecționate și cu o puternică aplicabilitate. Acestea sunt niște măsuri absolut necesare pentru a flexibiliza sistemul, altfel extrem de rigid, însă cel mai important ar fi ca școala românească să funcționeze după o altă filozofie, în care colaborarea și nu competiția să se afle pe primul loc.

TDM: Să încercăm un exercițiu de imaginație. Descrie-mi o zi în școala/grădinița ideală, cea pe care ai vrea să o deschizi în curând în România!

A.A.: Începe o nouă zi la Ploiești. E decembrie și e atât de devreme, încât nici soarele n-a apucat să urce pe cer. Părinții pornesc somnoroși spre serviciu și se opresc în drumul lor să-i lase pe cei mici la grădiniță.

Geamurile grădiniței sunt pline de luminițe și clopoțeii agățați de poartă reușesc să deschidă pleoapele adormite. Părinții și profesorii vorbesc despre cum a fost odihna pe timpul nopții a copiilor și despre starea lor generală, după care fiecare pleacă spre noi provocări. Până când grupa se întregește, copiii își aleg o activitate pe placul lor. E o alegere grea. Când grupa e completă, se asigură că au energia necesară pentru o zi plină, adică fac 15-20 de minute de mișcare și se pregătesc să ia micul dejun. Urmează activitățile bilingve, iar cum tema lunii decembrie este „Călătorie la Rovaniemi, orașul lui Moș Crăciun” se pregătesc să se lase purtați, prin intermediul poveștilor, imaginilor din hărțile și cărțile pentru copii, a muzicii și a aromelor în ținutul îndepărtat din Laponia. Clasele vor mai căpăta și astăzi puțin din farmecul ținutului polar, pentru ca învățarea să iasă din cărți și să intre în viața copiilor. Astăzi e ziua în care merg în parcul din apropiere pentru a observa cum trăiesc animalele, ce s-a mai schimbat de la vizita de săptămâna trecută, se joacă și pun întrebări despre câte-n lună și stele. Când obosesc, iau o pauză pentru gustarea zilnică în aer liber și își strâng cu grijă obiectele personale. Când ajung înapoi la grădiniță discută despre ce descoperiri au făcut azi, prilej cu care profesorii iau notițe pentru portofoliile copiilor. După masa de prânz fiecare își strânge tacâmurile și curăță masa împreună cu colegii, apoi se spală pe dinți și în timp ce își pun pijamalele, li se citește o poveste. După odihna de după-amiază, tema zilei este continuată și sub formă artistică: instrumentele muzicale, pictura, desenul, și teatrul, toate sunt mijloace prin care copiii trăiesc din plin experiența învățării. Încep să sosească părinții, care schimbă între ei opinii de peste zi, iar copiii le împărtășesc cu entuziasm experiențele trăite la grădiniță și poveștile cu reni și eschimoși. Ziua se încheie într-o atmosferă familiară, de încredere și responsabilitate comună!

 

Dragă Alexandra, îți mulțumim pentru timpul acordat nouă și cititorilor noștri și abia așteptăm să petrecem o zi într-o astfel de grădinița! Ne despărțim cu speranța că tot mai multe grădinițe și școli vor înțelege importanța colaborării, a jocului, a descoperirii, a respectului pentru copil, cu speranța că vom avea tot mai mulți specialiști în educație care să susțină și să argumenteze astfel de schimbări. Cu alte cuvinte, vrem să vedem tot mai puține clase în care se stă „cu mâinile la spate” și întâlnirea cu oameni ca tine ne face să sperăm că acel timp nu este prea departe.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa