La braț cu autismul. Episodul 4: Când copilul tău are autism și nu poți să accepți realitatea

În fiecare week-end mergeam în parc

La braț cu autismul. Am rămas așa muți, ne-am uitat spre Cer, așteptând vreo două-trei luni o minune. Am găsit o grădiniță privată care l-a primit pe David cu suspiciune cu tot, am primit finanțare de la bancă să ne construim căsuța visurilor noastre și ne-am prefăcut că totul este în ordine.

La braț cu autismul, la braț cu Cocu, în fiecare zi la grădi

La braț cu autismul- septembrie 2008

David a împlinit 2 ani, eu trebuie să lucrez cu normă întreagă, Nina nu mai poate sta cu el, deci trebuie să meargă la grădi. Prima zi în care l-am dus acolo a fost printre cele mai sfâșietoare zile pe care le-am trăit vreodată. L-am dus cu toate acareturile din dotare : „Cocu” (porcul pe care-l avea din prima zi de viață), biberonul, suzeta, pamperșii, hăinuțele de schimb. Eram în holul mic de la intrare, discutam cu educatoarea și îngrijitoarele și a venit momentul să plec la serviciu. L-am luat în brațe, l-am strâns tare-tare și i-am spus că mami pleacă și ne vedem diseară.

Când m-am întors spre ușă am simțit cum se agață de piciorul meu cu mânuțele lui mici și mă strânge urlând, cu lacrimile curgând șiroaie. Dacă ar fi putut vorbi, cu siguranță că m-ar fi implorat să nu plec, să nu-l las acolo cu oamenii ăia necunoscuți, care nu-i știu toate chichițele, care nu-l iubesc, care îl vor ține departe de mine o zi întreagă. Simțeam că mă taie la propriu fiecare sunet pe care-l scotea, mă răscolea durerea lui nespusă. M-am întors și l-am ținut în brațe pe canapea până când s-a liniștit. Deja veniseră toți copiii când directoarea m-a anunțat discret că ar fi timpul să plec și să le las să-și facă treaba și să încerce acomodarea copilului la grădiniță.

Visuri cu ochii deschiși

Când am ajuns la poartă, toată grădinița răsuna de plânsul lui David. M-am îndoit încă o dată de decizia luată: „Oare era mai bine dacă mai stătea un an acasă? Cine să stea cu el acasă? Cum ar fi să avem atâția bani încât să nu fie nevoie să muncesc și să stau cu David atâta timp cât are nevoie de mine? Da! David are nevoie de mine. David va fi bine. David nu are autism. David merge acum la grădi. Își va face prieteni, în curând va astepta cu nerăbdare momentul în care ajunge aici. David va fi bine. Nu se poate altfel”.

După ce mi-am inoculat toate ideile acestea în cap, am bagat cartela în aparat și am coborât la metrou. Din oră în oră am sunat la grădi. Știu că am fost un părinte dificil, dar cred că tensiunea mea a atins recorduri absolute în prima zi de grădi a lui David. Seara aproape că mi-am ținut respirația de nerăbdare să ajung să-l văd mai repede. Era trist, dar m-a iertat. Și m-a iertat în fiecare zi în care l-am lăsat plângând acolo și l-am luat la fel de trist.

La braț cu autismul primele întrebări

Cum îl luam de la grădi, în week-end-uri, în vacanța de iarnă, în vreo zi liberă, viața noastră era un adevărat spectacol. Îl duceam peste tot, îi cântam, încercam să-l facem fericit cu orice preț. Mereu mi-am dorit un copil fericit, dacă ar fi avut autism, cum ar mai fi putut să se bucure de viață?

Uf, iar am pronunțat cuvântul ăsta, și-mi promisesem că-l uit, că mi-l șterg din mine, că dispare din orice dicționar din lumea asta. Dar, pe ascuns de Florin, soțul meu, am început să citesc la serviciu tot ce se scrisese până atunci despre autism. Fiecare articol, fiecare carte mă făcea să tremur, îmi deschidea ochii, mă ajuta să văd „semnele”.

Oare de aceea vrea să învârtă rotițele unei mașinuțe în loc să o plimbe pe jos? De ce nu își ține mereu saliva în guriță? De ce nu doarme noaptea? De ce se teme de jocurile din Orășelul Copiilor? De la autism? Nu poate fi altceva? Nu există încă o afecțiune cu simptome similare, dar care are și tratament? Trebuie să fie! Hai să nu mergem încă la un specialist. Să îmi duc copilul la neuropsihiatru? Doamne, cum sună?! Nu. Îl duc în parc și-i arăt eu cum stă treaba cu viața la 2 ani. Doar am trecut prin asta, m-am jucat cu frații mei, am fost educatoare cândva, am o școală în spate!

Orice joc din Orășel era un nou moment de spaimă

Am început să ne simțim diferiți. Toți trei

În Orășel nu voia să încerce nicio comedie. Se temea de ele numai când le venea, îl simțeam cum își contorsionează tot corpul dacă încerc să îl urc în ele. Îl luam în brațe, îi vorbeam calm, încercând să-mi ascund durerea din glas: „Haide, mami, încearcă! E frumooos, uite copiii sunt fericiți în căluți și mașinuțe! Hai să încercăm și noi! Îți va plăcea! Copiilor le plac jocurile, tu ești copil, fii ca ei!” Dar el plângea, uneori urla, se smulgea din brațele mele și fugea suspinând de locul ăla care îl îngrozea.

La cumpărături, lucrurile stăteau la fel: alergam printre rafturi cu copilul în brațe să ne luam cele necesare pentru câteva zile și ingoram cu greu privirile care ne judecau printre borcane și standuri cu mezeluri. Abia așteptam să ajungem acasă. Acolo era liniște și nimeni nu ne mai făcea să ne simțim diferiți. După ce-l adormeam pe David, îl luam pe Florin în brațe și, așa, fără să ne spunem prea multe, ne făceam unul altuia curaj că totul va fi bine, că mâine vom avea mai mult noroc, că David n-are autism, are doar…..ceva, și o să-i treacă.

La braț cu autismul, alături de tati

 La braț cu autismul: Ne-am amăgit vreo 100 de zile

Încercam cu disperare să îl învăț lucruri, să îl fac să vorbească, să imite acțiuni, să ceară ce vrea, să spună ce-l doare. Îi plăcea să răsfoiască reviste și cărți, apoi, odată se necăjea și le rupea paginile, de parcă îl deranjase cumplit ce a citit. Alerga în continuu pe hol și prin cameră, până obosea, îi plăceau jucăriile muzicale, asculta la nesfârșit aceleași melodii. Închidea și deschidea sertarele de la dulapuri, aprindea și stingea becurile.

Îi plăcea să se uite la lucrurile care se învârt, cum ar fi mașina de spălat sau aerul condiționat, ar fi stat ore în șir să le privească. Făcea în pampers, îi dădeam eu să mănânce, nu cerea niciodată nimic. Cam asta aș fi răspuns dacă cineva mă întreba „ce mai face David?” când el abia trecea de 2 ani.

Prima victorie

Eram într-o zi frigurosă singură cu el acasă și nu mai știam ce să mai inventez ca să-i captez antenția. M-am dus fără nico intenție în bucătărie, am luat un ibric și o lingură de lemn și am început să bat și să mă amuz de sunete scoase. Deodată, fața lui David s-a luminat: s-a uiat la mine, ca și cum mă ruga cu ochișorii să mai fac încă odată și încă odată. Gata! L-am prins! Îi place! Se uită la mine! Să facem gălăgieee! Și am bătuut așa, cu lacrimi de fericire pe obraji, de parcă sunetul lingurii de lemn pe fundul ibicului era cea mai înălțătoare simfonie.

Când am obosit, am lăsat lingura pe masă și mă uitam la David: „Hai, încearcă și tu! Știu că vrei, știu că poți, fă ca mine. Imită-mă, arată-mi un semn că nu ești furat cu totul, scoate mâna din lumea autismului și pune-o pe lingură să facem zgomot, să se sperie și să fugă boala din casa noastră”.

N-a vrut din prima, nici din a doua încercare. I-am luat mâna cu mâna mea dreaptă și am cuprins împreună lingura și am început să izbim cu sete ibricul. „Da! Așa! Nu te opri, lovește, cântă, zâmbește, bucură-te de viață! Asta e copilul meu! David, fii fericit! Nu te mai întoarce niciodată în lumea aia pe care nu pot să o înțeleg și să o accept. Rămâi cu mine și cântă la ibric!”.

Când s-a oprit, a făcut-o definitiv. Chiar dacă am simțit amândoi CEVA, a rămas acolo, între noi, n-a vrut să mai repete experiența, n-a vrut să-i arate și lui Florin când a ajuns acasă. De parcă nimic nu s-a întâmplat, de parcă totul s-a petrecut doar în imaginația mea. Dar știu că a fost real, am și o poză cu clipa aceea.

N-am să te las acolo!

Episodul cu percuția neconvențională mi-a dat speranță. Există o cale să-l prind de mână și să îl târăsc afară din lumea întunecată a autismului. Trebuie doar să aștept să o găsesc. Să citesc tot ce prind, să nu renunț, să caut mereu căi de a ajunge la sufletul copilului meu. Și să nu-mi fie frică!

Da, e posibil ca David să aibă autism, iar eu trebuie să accept în sfârșit asta. Și Florin. Și restul familiei. Și restul lumii. Și e timpul să mergem la un specialist care să scrie negru pe alb A-U-T-I-S-M, să terminăm joaca asta de-a prefăcutul și să facem ceva pentru copilul nostru.

Când am sunat să-l programez la doamna doctor Urziceanu, la neuropsihiatrie, am încuiat în dulap straiele de oameni normali și de atunci le purtam cu demnitate pe cele de părinți de copil special. Deschidem din când în când ușa și privim cu emoție la ele. De peste 10 ani, încă așteptăm să se îmbrăcăm din nou.

(Va urma)

Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare:

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()