La braț cu autismul, episodul 2: „Dacă tata moare cât sunt la maternitate, să nu-mi spuneți”

Prima poză a lui David

La braț cu autismul. Doamne, pot să-ți mai cer ceva? Mi-aș dori să nu mai existe niciodată vreo femeie care să nască în perioada în care unul dintre părinții ei se pregătește să vină la Tine pentru totdeauna! E greu, Doamne să cuprinzi cu mintea viața și moartea în același gând, în aceeași respirație să miroasă a lapte și a tămâie. Nu știu cum am trecut peste sfârșitul lui 2006…după ce am născut, primul meu gând către ai mei a fost: „Dacă tata moare cât eu sunt la maternitate, să nu-mi spuneți, că s-ar putea să mă duc după el”.

Pe 13 septembrie, pe la prânz, am mers la medic pentru ultimul control, m-am dus cu taxiul, pentru că deja aveam 88 de kilograme, mă mișcam greu, mă încălța Florin înainte să plece la serviciu. Medicul era jovial ca de obicei, m-a liniștit rapid, spunându-mi că voi naște în jur de 25 septembrie.

Ce să fac eu până atunci?! La serviciu nu mă mai primeau de teamă să nu nasc acolo și nimeni nu voia să taie buricul copilului, murături de toamnă pusesem pe la sfârșitul lui august, tata tocmai făcuse un CT, așteptam rezultatul și era momentan stabil, iar eu nu voiam să risc o naștere pe la Videle.

La braț cu autismul. Mi s-au rupt membranele cu o oră înainte să înceapă meciul Steaua-Dinamo Kiev

Noroc că Steaua (da, atunci era Steaua, nu FCSB) avea meci mare în seara de 13 cu Dinamo Kiev, în Liga Campionilor. M-am mai liniștit: stau cuminte acasă și mă uit cu al meu la meci. Cu o oră înainte de fluierul de început (știu că sună aiurea detaliile microbiste din tastatura unei femei) mi s-au rupt membranele. Eu nu știam ce-s alea, că nu mă mai întâlnisem cu ele până atunci și am strigat din toți plămânii:” Mi s-aaa ruuuupt aaapaaaa!”

Am plecat spre Municipal cu toată viteza pe care o poate prinde un Logan, cu permisul lui Florin la îndemână să-l aruncăm pe geam în cazul în care vreun polițist îndrăznește să ne tragă pe dreapta. Semnat, internat, apoi liniște. Nu s-a mai rupt nimic, n-a curs nimic, mai că aș fi luat un taxi să-i fac o surpiză lui Florin întorcându-mă acasă. Dar nu mă lasa nimeni să plec: așa că am sechestrat telecomanda din salon și toate gravidele s-au uitat cum bate Steaua pe Dinamo Kiev (cu 4-0 parcă), în loc să-și termine telenovela de la care le-am răpit pe la ora 21!

„Sunt Mihalcea și naaaaaaasc!”

Pe la 23.30 au început contracțiile și m-am chinuit așa până pe la 4. Am lăsat rușinea la o parte și l-am sunat pe doctorul Dumitrașcu: „sunt Mihalcea și naaaaaaasc!” La 5 fără 10 era lângă mine, mi-a făcut o evaluare și a dat verdictul: cezariană! Eram deja în săptămâna 41, nu reușisem să mă dilat suficient și nu era cazul să fac figuri, pentru că oricum, după ce am auzit toată noaptea cum a urlat o chinezoaică ce născuse natural, nu mă vedeam în stare de aceleași acte de eroism.

La 5.40 s-a născut David-Emanuel, o minune, un înger, un zân, notat cu Apgar 7, apoi 9; cam negricios, cu păr mult, cu poftă de mâncare ce nu l-a părăsit nici acum! M-am trezit cu el la sân și nu știam dacă e real, nu știam ce să-i fac, ce să-i spun:
Ce notă a primit? l-am întrebat pe Florin sau pe moașa lui, Ioana.
9.
Dar de ce i-au scăzut un punct? A copiat la ieșire după cineva? De tata știți ceva?
– E bine, stai liniștită!
– Dacă se întâmplă ceva cu el cât sunt în maternitate să nu-mi spuneți că s-ar putea să mă duc după el”

Sentimenul de panică, să nu pățească ceva, nu m-a părăsit

Georgiana si David, în maternitate, la scurt timp după ce David a venit pe lume, la Spitalul Universitar din București

Primele zile după naștere nu am putut să dorm, îmi era teamă că, dacă mă fură somnul, David ar mai fi încetat să respire. Mă uitam la la el, ca la o mare minune și-i spuneam în gând să respire, să respire, să respire. Sentimentul ăsta de panică, să nu pățească ceva copilul meu, nu m-a părăsit nicio clipă de atunci, orice aș face, oriunde aș merge cu el vreau să fie fericit și în siguranță.

Derulez amintirile până la 1 decembrie. Nu că n-ar fi importantă fiecare clipă, dar nopți nedormite, furia laptelui, împritenirea cu toți pediatrii din cartier, cărucioare, biberoane, kilograme în plus care refuză să-ți părăsească trupul, sex pe apucate, elemente depresive- au avut toate femeile, cu siguranță.

Mama ne-a chemat acasă…

La 1 decembrie am pus copilul în ham, un tricolor în buzunar și am plecat toți trei la Universitate la un eveniment dedicat Zilei Naționale. Îmi amintesc un bătrânel care cânta la vioară, chiar am făcut câțiva pași de dans, oameni fericiți, steaguri peste tot, nu era frig, era așa o liniște cum nu mai simțisem de mult timp. Apoi a sunat telefonul: era mama. Știam ce urma să spună și mă gândeam că, dacă nu-i răspund, dacă nu aflu, poate că nu se mai întâmplă. Dar i-am răspuns și am aflat că trebuie să mergem acasă, și să ne grăbim, căci tata mai are doar câteva clipe de trăit.

Am ajuns la timp, l-am strigat cu toții atât de tare încât l-am luat înapoi pentru încă 2 zile. Stăteam cu rândul lângă el, venise și Anda, sora lui, stăteam așa cu ochii secați spre cer și imploram să facă o minune: Doamne, lasă-l pe tata că nu știm cum să trăim fără el!

La braț cu autismul. Oare dacă continuam alăptarea, David ar fi avut  mai puține note autiste?

Pe 3 decembrie, la 19.30, tata m-a privit pentru ultima oară. Nu mi-a putut spune nimic, căci glasul lui înghesate de câteva zile, nu m-a putut atinge, căci mâinile sale puternice și blajine în același timp se împreunaseră singure pe pipt ca pentru o ultimă închinăciune, dar am văzut o lacrimă, un ultim gest, o durere plânsă și am știut că pleacă, că asta e finalul, că sunt un copil orfan, că tata a murit și eu trebuie să învăț să trăiesc fără el.

Nu știu mai nimic despre zilele care au urmat. Îmi amintesc că mă uitam la David și plângeam fără oprire, fără să-i spun nimic, fără să-i dau nimic: cel mai de preț dar, laptele meu, secase în secunda aia, în care văzusem moartea cu ochii. Mă simțeam vinovată, și acum mă mai simt: oare dacă alăptarea ar fi continuat, David ar fi avut mai puține note autiste?

Am stat așa, uniți cu toții toată luna decembrie: eu, mama, frații mei, Florin și David. Îi făceam cafeaua tatei în fiecare dimineață și așteptam să vină să o bea în tihnă și să ne săturăm de vorbă. Nu sorbea nimeni din ea, o vărsam pe la prânz, iar a doua zi îi făceam alta la loc. David nu dormea noaptea, eu nu dormeam deloc. A fost un Crăciun trist, un Revelion anost, apoi ne-am luat inima în dinți și ne-am întors la București.

La braț cu autismul. Fiecare pas în cariera mea va fi un pas înapoi pentru el

David, Georgiana și Florin, la botez

În perioada sarcinii mă întorsesem la trustul meu de suflet, Sanoma Hearst, și îmi luasem angajamentul că mă voi întoarce la serviciu în ianuarie, la 4 luni după naștere. Când am promis, habar nu aveam că nu mă pot ține de cuvânt, că mă voi topi de dor dacă plec de lângă el, că fiecare pas înainte în cariera mea va fi un pas înapoi pentru el.

Primul episod din La braț cu autismul, îl puteți citi AICILa braț cu autismul. Episodul 1. Sunt Geo, mama lui David, și de 13 ani autismul a intrat în viața noastră

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei și a lui David găsiți pe pagina de Facebook pe care Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 


Pentru că ne dorim să îți oferim materiale și experiențe care să îți îmbogătească viața de părinte, am creat un scurt chestionar care să ne ajute în acest sens. Completarea lui poate dura până la 8 minute. Și pentru că apreciem fiecare minut pe care ni-l acorzi, punem la bătaie 30 de cărți de parenting. La sfârșitul chestionarului lasă-ne adresa ta pentru a te înscrie automat în tombolă!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()