Iarna, de Vasile Alecsandri
Din văzduh cumplită iarnă cerne norii de zăpada,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă
Fulgii zbor plutesc în aer că un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineață ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbrăca mândră țara;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Că un vis de tinerețe printre anii trecători.
Tot e alb, pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Că fantasme albe plopii înșirați se pierd în zare
și pe-ntinderea pustie, fără nume, fără drum,
Se văd stelele pierdute sub clabucii albi de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și desmiarda oceanul de ninsoare.
Iat-o sanie ușoară care trece peste văi…
în văzduh voios răsuna clinchete de zurgălăi.
