Povești vesele pentru copii. Cea mai bună colecție a tuturor timpurilor

Vrei să citești povești vesele copilului tău? Nimic mai simplu! Iată o mini-colecție care abia așteaptă să fie citită!

Povești vesele sunt numai bune de citit la orice vârstă. Chiar dacă mereu se împletește binele cu răul, modul de expunere, construirea personajelor ori morala de la final prezentată într-o tentă pozitivă le fac să fie foarte atractive pentru cei mici. Am încercam să creăm o mini-colecție de povești mai vechi sau mai noi, scrise de autori străini ori de la noi din țară, care în comun o stare de bine, o veselie pe care o transmit cititorului și ascultătorului.

Cu toate că vremurile se schimbă și copiii nostri sunt mai atrași de tehnologie decât de cărți, poveștile vor avea mereu un loc aparte în sufletul lor. Sunt părinți care evită anumite basme clasice, în care forțele răului sunt descrise în cuvinte multe și foarte explicite și caută, mai ales pentru copiii de vârste mici, povești vesele, pozitive, care…„nu-i sperie pe cei mici!” Dacă și tu te numeri printre ei, iată câteva lecturi numai bune de citit înainte de culcare!

Povești vesele din literatura universală

Ridichea uriașă


Într-un sat frumos şi bogat, într-o căsuţă cochetă, cu o grădină mică de zarzavaturi, trăia un ţăran bătrân împreună cu băbuţa lui, cu nepoţica, un căţel şi o pisică. Odată, bătrânul a semănat în grădină legume, printre care şi ridichi. Într-o dimineaţă, pe când s-a dus în grădina de zarzavat, a băgat de seamă că una dintre ridichi a crescut foarte mare, roşioară şi frumoasă.

Pe zi ce trecea, ridichea se făcea tot mai mare şi mai mare, încât privind-o moşneagul gândea: din ridichea aceasta vom mânca cu toţii o săptămână. S-a apropiat de ea şi a început să tragă. Dar ridichea stătea înfiptă în pământ, nu voia să clintească şi atunci moşneagul a chemat băbuţa în ajutor.

-Babă, babă, vino să-mi ajuţi să scot ridichea!
A venit baba, l-a prins pe moş de mijloc, moşul a prins de frunzele ridichii şi au început să tragă, dar ridichea nu se mişca din loc.

Bunica a început să îşi strige nepoata:
-Vino,nepoată, să ne ajuţi!Ridichea asta este uriaşă şi tare încăpăţânată!
Nepoata a venit iute şi s-a apucat de mijlocul babei, baba de moş şi moşul de frunzele ridichii; au început să tragă cu nădejde, dar uriaşa nici gând să se clinteasca din loc.

Atunci fetiţa s-a gândit la prietenul ei, căţelul cel jucăuş şi neastâmpărat. Acesta a venit iute- iute, dorind să fie de ajutor, dar tot nu au reuşit.
În curte nu mai erau decât pisica, aşa că au chemat-o şi pe ea. Pisicuţa a lăsat joaca şi s-a dus repede în grădină să-i ajute, că doar făcea parte din familie. Nici de data aceasta ridichea nu s-a clintit din loc.

Atunci pisicuţa şi-a aminti că un şoricel îşi făcuse căsuţa în peretele casei, aşa că l-a strigat şi pe el şi l-au rugat să le vină în ajutor.
– Şoricel mititel, ştiu că te-am alergat de atâtea ori, dar acum avem nevoie de ajutorul tău.
Acesta s-a gândit bine, apoi a venit şi el în grădină, s-a prins de coada pisicii, pisica de căţel, căţelul de fetiţă, fetiţa de babă, baba de moş şi moşul de frunzele ridichii şi au tras cu nădejde, iar ridichea a început să se mişte şi până la urmă i-au venit de hac.

S-au bucurat cu toţii că au izbutit să scoată ridichea, iar pentru că au muncit cu toţii, au mâncat cu toţii din ridiche şi au petrecut împreună.

Vrăjitorul din Oz


Dorothy era o fetiţă orfană, care locuia la ferma mătuşii sale din Kansas, iar cel mai bun prieten al ei era un căţeluş pe nume Toto. Într-o zi, o tornadă stârnită din senin luă casa pe sus şi o duse hăt departe! După o vreme, casa căzu într-un tărâm fermecat, numit Oz. Din fericire, în afară de o sperietură straşnică, nici Dorothy şi nici Toto nu păţiră nimic.
O femeie prietenoasă, apărută ca din senin, îi spuse fetiţei:

— Numele meu e Glinda şi sunt Vrăjitoarea cea Bună de la Miazăzi. Şi mai află că, prăbuşindu-se pe pământ, casa ta a omorât-o pe Vrăjitoarea cea Rea de la Răsărit. Pentru asta îţi suntem cu toţii recunoscători şi, în semn de pretuire, îţi dăruim pantofii ei fermecaţi.

— Îti mulţumesc din suflet, îi răspunse Dorothy, dar după ce voi vizita locurile acestea minunate, Glinda o sfătui pe fetiţă să urmeze drumul pietruit cu dale galbene, care ducea in Oraşul Smaraldelor. Acolo, îi mai spusese ea, i-ar fi putut cere ajutor Marelui Vrăjitor din Oz.

Fără să mai zăbovească o clipă, Dorothy şi Toto porniră la drum. Aşa ajunseră să-i întâlnească pe Omul de Paie, pe Omul de Tinichea şi pe Leul cel Fricos. Fiecare dintre ei nădăjduia să primească de la marele vrăjitor ceea ce îi lipsea: Omul de Paie, ceva minte, Omul de Tinichea, o inimă, iar Leul cel Fricos, un dram de curaj!
Cum ajunseră în Oraşul Smaraldelor, Vrăjitorul din Oz le spuse:

— Întâi de toate trebuie s-o ucideţi pe Vrăjitoarea cea Rea de la Apus!
Numai că, în drum spre castelul vrăjitoarei, maimuţele ei înaripate o răpiră pe Dorothy. Atunci când prietenii fetiţei reuşiră să o găsească, vrăjitoarea încercă să-i sperie şi îi dădu foc Omului de Paie. Acesta avu însă noroc cu Dorothy, care aruncă pe el o găleată de apă. Dar apa aceea o scăldă din cap până în picioare şi pe vrăjitoare, iar aceasta se topi pe dată!

Pentru că i-au scăpat de vrăjitoarea cea rea, Vrăjitorul din Oz îi dărui Omului de Paie minte, Omului de Tinichea o inimă, iar Leului cel Fricos, pentru curajul arătat, o medalie grozavă.
Şi tocmai când Dorothy se pregătea să urce în nacela balonului cu aer cald al Vrăjitorului din Oz, pentru a se întoarce acasă, o rafală de vânt smulse balonul cu vrăjitor cu tot, pierzându-l în depărtări! Sărmana Dorothy! Cum o să mai ajungă ea acasă?

Deodată, se ivi Vrăjitoarea cea Bună de la Miazăzi. Ea îi aduse aminte fetiţei de pantofii fermecaţi, cu care fusese încălţată tot timpul:
— Bate din ei de trei ori!
Dorothy îl luă pe Toto în braţe şi bătu din pantofi, precum o sfătuise vrăjitoarea. Şi, într-o clipă, se şi trezi la ea acasă!

Jack și vrejul de Fasole

povești vesele. Jack și vrejul de fasole
Din colecția de povești vesele nu putea lipsi Jack, cu umorul și strategiile stângace de a pune mâna pe banii Căpcăunului.

Se zice că Jack și mama lui trăiau într-o casă micuță, la marginea unui oraș. Mama cosea cât era ziua de lungă, să facă rost de câțiva bani în plus pentru familie, iar Jack îngrijea văcuța pe care o aveau și grădina cu zarzavaturi din spatele casei.

Ei bine, după o iarnă lungă, Jack își dădu seama că nu mai au cu ce să își hrănească vaca, așa că îi spuse mamei cu tristețe:
– Trebuie să vindem vaca, nu mai avem nici măcar un fir de iarbă pentru ea.
– Offf, Jack… îmi pare rău… ai dreptate, trebuie să o duci la târg. Dar ai grijă să o vinzi cu un preț bun, îi răspunse mama.

Zis și făcut. Băiatul porni spre târg și, cum mergea cu văcuța la pas, în cale îi ieși un bătrânel slab, cu haine cam sărăcăcioase, care îl întrebă:
– Unde duci vaca asta, băiete?
– O duc la târg să o vând, căci nu avem cu ce să o hrănim.
– Dacă îmi dai mie vaca, îţi ofer în schimb câteva boabe de fasole fermecate. Ai încredere în mine și vei scăpa de grija banilor de acum înainte.

După câteva momente de gândire, Jack acceptă şi se întoarse acasă cu boabele magice.
– Ce ai facut, băiete? Cum să dai văcuța pe niște boabe de fasole? Spuse mama suparată și aruncă boabele pe fereastră. Sigur bătrânul acela te-a păcalit!
Ei bine, dis de dimineață, Jack deschise ochii și ce credeți că văzu? Spre mirarea lui, geamul de la camera sa era acoperit cu o plantă ciudată care se înălța până dincolo de nori. Nu-i venea să creadă ochilor!

Se pare că, peste noapte, boabele de fasole se transformaseră într-un vrej atât de înalt încât nu îi puteai zări capătul, așa că Jack își luă inima în dinți și se cățără pe tulpină. Dupa ce urcă timp de vreo oră, în fața lui apăru un palat mare, întunecos, cu ziduri de piatră. Nu părea că e locuit de un om bun, cum era mama lui, dar Jack se gândi să încerce ușa de la intrare, că tare foame îi era și spera că va găsi ceva pe-acolo.

– Cioc, cioc, e cineva acasă? Mă întreb dacă se poate să îmi dați ceva de mâncare pentru că nu am apucat să mănânc micul-dejun, spuse Jack. Am plecat în grabă de acasă…
În timp ce rostea cu voce tare aceste gânduri, din palat ieși o femeie.
– Bună, micuțule. Ți-aș oferi cu plăcere ceva de mâncare, dar îmi este frică să nu te găsească Uriașul care trăiește în acest palat, că sigur te mănâncă.

Nici nu termină bine de rostit aceste cuvinte, că se auzi un Buuuuum! Deodată, totul se cutremură. Uriaşul cobora scările.
– Fugi repede în cămara aceasta, spuse femeia, în timp ce îl împingea pe Jack în magazia cu mâncare.
– Feee-fiii-foo-fuuum! Aici miroase a carne de om! Cine a îndrăznit să intre în casa mea? întrebă nervos Uriașul.
– Nu a intrat nimeni, spuse femeia, așa miroase mâncarea pe care ți-am pregătit-o! Hai, așează-te la masă și nu mai căuta în toate colțurile camerei, că nu o să găsești nimic.

Așa că Uriașul se așeză la masă și începu să mănânce cu poftă câteva pulpe întregi de vacă, două gâște, un curcan și un porc întreg. Apoi goli un butoi cu vin și îi ceru femeii să îi aducă sacul cu bani ca să îi numere. Da, era un fel de obișnuință a lui să își numere banii și să se laude cu averea pe care o are. Nici nu vă pot spune cât de multe monede de aur erau în acel sac! Ce să mai…

Uriașul era tare bogat!
Imediat după ce i-a numărat, Uriașul a adormit fericit, chiar în acel loc; era foarte obosit după cât de mult mancase. În acest timp, Jack ieși tiptil din ascunzătoare, luă câteva monede, o gâscă ce făcea ouă de aur și o harpă care știa să cânte singură, le puse într-un sac și alergă spre ieșire. Dar chiar în momentul în care trecu pragul, sacul se lovi de ușă și aceasta începu să scarțâie, iar uriașul se trezi.

– Cine e hoțul care a îndrăznit să îmi fure banii? țipă el în timp ce alerga să găsească vinovatul.
Dar Jack se gândise deja la asta și îi legase șireturile de la pantofi, așa că reuși să ajungă înaintea Uriașului la vrejul de fasole și să alunece repede pe el, spre casă.
În timpul acesta, mama lui Jack îl căutase toată dimineața și era îngrijorată că nu știa unde dispăruse. Dintr-o dată, ea auzi că cineva o strigă de sus, dinspre cer, și îl zări pe Jack coborând de pe vrejul de fasole cu un sac mare și greu.

– Repede, mamă, adu un topor! Trebuie să tăiem vrejul!
Zis și făcut. Mama alergă cu un topor și îl ajută pe Jack să taie planta, fix în momentul în care Uriașul cobora nervos în urma băiatului. Degeaba a încercat să se salveze, că a căzut de la ditamai înalțimea, direct în curtea căsuței lui Jack și a mamei lui, iar în locul în care a căzut s-a format o groapă uriașă.

– Să nu mai pleci fără să mă anunți, spuse mama, în sfârșit liniștită că își putea îmbrătișa băiatul.
Așa cum vă puteți imagina, din acel moment mama și Jack nu au mai dus grija banilor. Ba mai mult, și-au ajutat și vecinii să ducă o viață mai bună.

Prințesa și bobul de mazăre
(Hans Christian Andersen)

Era odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu o prinţesă, dar cu o prinţesă adevărată. Şi a cutreierat toată lumea ca să găsească una pe placul lui şi tot n-a găsit. Prinţese erau destule, dar el nu putea să ştie dacă erau cu adevărat prinţese, fiindcă tuturora le lipsea câte ceva. Şi prinţul s-a întors iar acasă şi era foarte necăjit, pentru că tare ar fi vrut să găsească o prinţesă adevărată.

Într-o seară, tocmai se stârnise o furtună cumplită, tuna şi fulgera şi ploua cu găleata; era o vreme îngrozitoare. Deodată s-a auzit cum bate cineva la poarta oraşului şi regele, tatăl prinţului, s-a dus să deschidă. La poartă era o prinţesă. Vai, dar în ce hal era din pricina ploii şi a vremii rele! Apa îi curgea şiroaie pe păr şi pe haine şi îi intra în pantofi pe la vârfuri şi ţâşnea înapoi pe la călcâie. Dar zicea că-i prinţesă adevărată.

– Bine, las’ că vedem noi îndată! s-a gândit regina, dar n-a spus nimic; s-a dus în odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat şi a pus pe scândurile patului o boabă de mazăre. Pe urmă a pus peste mazăre douăzeci de saltele de lână şi pe saltele douăzeci de perne mari de puf. Aici s-a culcat prinţesa. Dimineaţa au întrebat-o cum a dormit.

– Groaznic de prost! a răspuns prinţesa. Toată noaptea n-am închis ochii. Dumnezeu ştie ce a fost în pat! Am şezut pe ceva tare şi acuma-s toată numai vânătăi! Groaznic!
Şi atunci au văzut cu toţii că era o prinţesă adevărată, dacă a simţit ea o boabă de mazăre prin douăzeci de saltele şi douăzeci de perne de puf. Aşa de gingaşă la piele nu putea să fie decât numai o prinţesă!

Şi prinţul a luat-o de nevastă, fiindcă acum ştia hotărât că asta-i prinţesă adevărată; iar boaba de mazăre au pus-o în odaia unde erau bijuteriile coroanei şi se mai poate vedea acolo şi astăzi dacă n-o fi luat-o careva. Şi asta să ştiţi că-i o poveste adevărată!

Povești contemporane cu final fericit

Căţelul Ham, Ham
(Rojdaş Mara)

Trăia demult un căţel. Numele lui era Ham Ham. Era poreclit aşa pentru că lătra mult. Avea chiar şi o stăpână pe nume Ina. Ina îl iubea nespus de mult pe Ham Ham.
Într-o zi, când Ina era la cumpărături, Ham Ham văzu o pisică albă cu ochi verzi. Pisica s-a apropiat de Ham Ham şi i-a şoptit:

– Hai, ce mai aştepţi? Muşcă-mă de coadă, ştiu că vrei! Desigur, pisica era şmecheră, voia să-l atragă pentru a-l duce la groapa de gunoi. Ştiţi cum se zice: ochii verzi niciodată să nu-i crezi!
Ham Ham nu-şi dădu seama şi o urmări. Când pisica a ajuns, s-a ascuns într-o gaură făcută special pentru ea. Ham Ham o ajunse, dar pisica era mai rapidă şi-şi acoperi urmele. Căţelul nu văzu gaura pisicii. Fiindcă Ham Ham nu fusese niciodată pe acolo, începu să latre: Ham ! Ham ! Ham!

Cât lătră de tare, îl auzi numai un porumbel. Porumbelul încerca să doarmă. Se trezi supărat, bosumflat şi ţipă: Măi gunoierilor, mai încet că vreau să dorm! Apoi se uită în jos şi îl văzu pe Ham Ham. În momentul când se priviră, fiecare se sperie de celălalt.

– Aha, deci tu eşti ăla care scoală lumea!
– O, scuze, nu am ştiut că dormeai!
– Bine, bine, te iert!
– Chiar, mulţumesc!
– Ia, zi, cum ai ajuns aici?
– O pisică m-a provocat şi eu nu mi-am dat seama.
– A, înţeleg perfect!
– Vorbeşti serios?
– Nu.

– Păi o să te scot de aici!
– O, ar fi bine , pentru că stăpâna mea Ina o să se întoarcă acasă şi cred că o să facă infarct dacă va observa că am dispărut.
– Bun! Uite cum facem! Tu urmăreşte-mă cu atenţie. Eu voi zbura, iar tu mă vei urma.
– Bine, dar cum ştii tu ce fel de casă trebuie să găseşti?
– Simplu, mi-o descrii.
– Bine: acoperiş roşu, casă galbenă şi uşă din lemn maro. Şi aşa cei doi
porniră. Din fericire porumbelul îi găsi casa căţelului.

Ham Ham alergă spre casă mai tare ca niciodată.
Exact atunci Ina venea acasă.
Ham Ham sări pe Ina şi o linse cu toată bucuria din lume. Ina se miră:
– Ce e băiete? De ce sari şi mă lingi aşa? O, te înţeleg! Ţi-a fost dor de mine!
Dar înainte ca porumbelul să plece, Ham Ham îi mulţumi din suflet că l-a
ajutat.

Şcoala lui Fănuţă
(după Spiridon Vangheli)

De la o vreme, Fănuţă nu se mai vede prin curte. Umblă prin sat, pe la băieţii mai mari şi caută cărţi de scoală.Până la urmă, a găsit patru cărţi de citire şi una de matematică. Apoi a trecut pe la vărul său şi a împrumutat ghiozdanul. Seara, înainte de 15 septembrie, s-a culcat devreme, dar nu a putut adormi: hămăia câinele. Dacă îi fură Moş-Ene ghiozdanul peste noapte? Fănuţă a ieşit afară şi l-a dezlegat pe Grivei.

Dimineaţă a găsit ghiozdanul la locul lui. Câinele s-a luptat toată noaptea cu Moş-Ene şi acum dormea dus, în coteţ. Fănuţă şi-a spălat bine faţa şi urechile. Apoi a îmbrăcat costumul cel nou, a rupt din grădină o floare şi unu-doi, unu-doi, cu ghiozdanul în spate, spre şcoală.

— Dacă ai o carte, umbli în clasa întâi, dacă ai două, într-a doua – îşi face socoteala, pe drum, Fănuţă. E-he-he, pe câţi i-am întrecut eu!
Când să intre în şcoală, iată şi directorul.
— Fănuţă? Face ochii mari directorul. Păi eşti cât ghiozdanul, măi! Până în clasa întâi mai trebuie să creşti de-o cuşmă…

Fănuţă mai că n-a intrat în pământ de ruşine că era în şcoală o mare mulţime de copii. S-a întors acasă supărat. L-a căutat pe taică-său, care nu-şi vedea capul de treburi.
— Tată, fă-mi o şcoală în ogradă!
Tata se scarpină la tâmplă.
— O scoală, a? şi începe să râdă.
— Întâi fă-mi o bancă ! mai spune Fănuţă.
— O bancă, da, se luminează tata.

După o săptămână, iată o aduce meşterul. O aşază în livadă, care era aproape de şcoală.
Cum auzea clopoţelul şcolii, Fănuţă se aşeza în bancă şi îşi făcea lecţiile. Când prindea cu urechea: „unu-doi…, stângul!”, ieşea din bancă şi mergea cu pas cadenţat, încolo şi încoace. Dacă şcoala cânta, Fănuţă bătea toba cu tact… Dar copiii vecinilor se zgâiau mereu peste gard. Cât n-ar fi dat să stea şi ei în banca aceea! Numai ce aud din gura lui Fănuţă că, dacă au haine noi şi cărţi, pot veni câte unul la şcoala lui.

Steaua nemulţumită
(Rojdaş Mara)

A fost odată ca niciodată o stea din Cosmos. Desigur, ea avea şi prieteni ca: steluţa de pe Marte, steluţa de pe Pluto şi steluţa din Saturn. Într-o zi, steluţa din Cosmos se uită în jos. Uimită de planeta aceea colorată, se minună:

– Uau, e atât de frumos! zise ea.
– Ce este steluţă din Cosmos? întrebă steluţa din Saturn.
– Planeta aceea e minunată! Dar ce e?
– Acela e Pământul!
– O să mă duc acolo!
– Nu face asta! N-o să te mai poţi întoarce!
– Nu te speria, prietenă dragă! O să mă întorc!

Zis şi făcut. Steaua Cosmosului plecă. Dar când s-a apropiat de pământ, începu să se prăbuşească. Din fericire, prietenele ei au anunţat şi celelalte stele. Au salvat-o pe steluţa din Cosmos şi nimeni n-a păţit nimic. Ea ajunse cu bine acasă şi duse o viaţă fericită. Şi am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa!

Cei mai frumoşi copii


Se spune că într-o zi o cioara s-a întâlnit cu o bufniţa. Cum ele se cunoşteau de multă vreme şi erau chiar prietene şi cum se ştie că bufniţele obişnuiesc să mai mănânce puii altor păsări, cioara, care tocmai devenise mama după multe aşteptări, o roagă pe bufnita să aibă grijă să nu îi mănânce puii, pe care îi iubea ca pe ochii din cap.

Bufniţa o întreabă pe cioară, care sunt puii ei, cum arată , ca să nu cumva să îi mănânce fără să ştie. Atunci cioara, cu mare dragoste pentru copiii ei, îi spuse că cei mai frumoşi pui din pădure sunt puii ei, că nu va putea să îi confunde, deci unde va vedea cei mai frumoşi pui să ocolească acel cuib, căci e cuibul ei…

Zis si făcut! Într-o dimineaţa, venind acasă, cioara îşi găsi puii lipsă, semn că pe acolo trecuse bufniţa. Disperată, aceasta plecă la bufniţă şi, plângând cu foc o întrebă de ce i-a omorât puii, căci o rugase să nu o facă. Atunci bufniţa, mirată, îi spuse că puii din acel cuib erau cei mai urâţi pui pe care i-a văzut în viaţa ei şi nu şi-a imaginat ca ar putea fi ai prietenei sale, căci doar aceasta îi spusese că sunt cei mai frumoşi pui din toată pădurea…

Morala e că toţi părinţii au impresia că puii lor sunt cei mai frumoşi, cei mai buni pui din lume… Şi să îndrăznească cineva să susţină contrariul!

Zâna părăsită
(Rojdaş Mara)

Ştiaţi copii că în adâncul pădurii există un sătuc populat numai de zâne? Ei bine, în acel sătuc, copiii de zâne se făceau cu ajutorul unor lalele fermecate. Zânele se aşezau în faţa unei lalele pe care apoi trebuia să o ungă cu praf de zână. Păi, tocmai această zână care a uns laleaua, e zâna din povestea noastră. Numele ei era Rozalinda.

Ea nu credea în legenda că dacă unge o lalea cu praful de zână, din acea lalea va ieşi un copil de zână. Şi atunci Rozalinda neîncrezătoare, a încercat metoda. Când a văzut că merge, a spus:
– Mă înşeală ochii cumva? Mie nu îmi plac copiii! Of! Ar fi trebuit să le cred pe celelalte zâne. Cum a trecut timpul, aşa au trecut şi cele nouă luni.

Laleaua Rozalindei trebuia să se deschidă dar, zâna nici nu voia să audă. S-a înfuriat şi a zis:
– Am crezut că nu e adevărată povestea cu lalelele care se deschid şi apar copii de zână! Ei bine, nici n-o să mă duc să-mi văd copilul!

Chiar dacă trecuseră nouă luni, Rozalinda tot ura copiii. Dar iată că venise timpul ca micul copil de zână să-şi facă simţită prezenţa. Rozalinda tot n-a vrut să-l vadă. Aşa că bietul copil nici nu ştia că mama lui l-a părăsit. Din fericire, o zână trecea pe acolo. Copilaşul ieşi din lalea şi nimeri în braţele ei. Zâna, mai bucuroasă ca oricând, nu mai avea cuvinte din cauza emoţiei. Măcar ea iubea la nebunie copiii. Deci, micuţul bebeluş avea noroc.

Dar zâna, uimită de frumuseţea micuţului, uită pentru moment că nu e copilul ei şi zise în gând: Stai aşa, ăsta nu e copilul meu! Ei şi ? Cui îi pasă? E al meu dacă mie mi s-a arătat, e primul meu copil! N-a mai stat pe gânduri, şi-a luat copilul acasă la ea. Abia atunci a realizat că bebele era o fetiţă adorabilă!

– Oh Doamne, cred că voi fi o mamă minunată! zise zâna în culmea fericirii.
În ziua următoare, copila primi şi un nume: Floricica. Tocmai când zâna dormea mai bine, micuţa Floricica se trezi şi începu să urle pentru că se simţea singură:
-Uaaaaaaaaaaaaaa! Uaaaaaaaaaaaaaa!
Zâna se trezi speriată şi alergă în camera bebeluşei.
– Ah, Doamne Dumnezeule! Şi o luă pe Floricica în braţe.
– Şşşşşşşşşş. Gata puişor mic, mama e aici. Floricica se linişti.

Tic, tac, tic, tac, …timpul trecu, iar zâna Floricica împlini optsprezece ani. Mama sa adoptivă îi spuse fetei că ea nu e mama ei naturală. Floricica se împăcă cu gândul deoarece ştia că zâna o iubeşte mai mult decât orice pe lume.
Şi uite aşa, dragi copii, Floricica reuşise să ducă o viaţă frumoasă alături de mama ei adoptivă. Importantă e iubirea şi afecţiunea. Dacă un copil se simte iubit nimic nu mai contează. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Rozalinda. Probabil e tot singură.

Buburuza Bibi
(Rojdaş Mara)

Într-o zi de primăvară, în pădure, din iarba lucioasă acoperită cu rouă proaspătă, a ieşit o buburuză. Numele micuţei buburuze era Bibi. Bibi era foarte fericită pentru că a venit anotimpul mărgăritarelor, al misterelor, al purităţii, al reînvierii naturii.

– Ah ce bine e să ieşi din nou afară! zise ea zâmbind şi uitându-se la cerul albastru asemenea florilor de nu-mă-uita. Dar dintr-o dată, începu o furtună îngrozitoare! Sărmana Bibi se întristă văzând copacii înverziţi cutremuraţi de spaimă, iar micile plante purtate de vânt.

-Nu se poate! spuse Bibi îngrozită.
Ei bine, din păcate acea splendoare de pădure caldă, ospitalieră, s-a transformat într-o adevărată teroare zbuciumată. O atmosferă de tristeţe stăpânea pretutindeni. Toţi copacii verzi, înfloriţi se dărâmaseră, iar animalele , de frică s-au zăvorât în vizuini. Ghinionul buburuzei Bibi, care nu avea unde să se ascundă!

– Şi eu ce mă fac? O să mor de frig! Dar o veveriţă trecea în fugă speriată şi văzând-o pe Bibi îngrozită, o întrebă:
– Da tu, ce Doamne faci în vârtejul ăsta? Vrei să mori de frig? zise veveriţa.
– Nu, nu vreau! ţipă speriată buburuza.
– Păi şi? Dacă nu vrei să mori du-te în adăpost!
– Aş vrea eu, dar adăpostul meu a fost luat de vânt!

– Cum aşa? Din ce l-ai făcut? Păi din multe, multe frunze şi paie.
– Eu credeam că adăposturile de gândaci se fac în pământ!
– Păi da. În pământ, dar am pus toate frunzele şi paiele pentru siguranţă.
– Acum nu asta are importanţă, contează să ne salvăm!

Veveriţa având suflet bun, hotărî să o salveze cu orice preţ pe buburuză. Nu mai stătu pe gânduri şi o duse în vizuina ei care , din fericire nu fusese distrusă. Când cele două ajunseră în vizuină, buburuza îi spuse veveriţei:
– Să ştii că nu am făcut cunoştinţă. Eu sunt Bibi.
– Încântată, eu sunt veveriţa Andreea.

Şi aşa cele două se împrieteniră. După acea zi cumplită , vijelioasă , când totul fusese răscolit, animalele s-au pus pe treabă şi au reparat toate stricăciunile produse de furtună.
Bibi a reuşit cu ajutorul noii sale prietene să-şi construiască un alt adăpost în apropierea veveriţei. Astfel cele două au rămas prietene nedespărţite.

povești vesele. traian vuia
Traian Vuia este o adevărată legendă la nivel mondial.

Poveste veselă despre un inventator român

Zmeul năzdrăvan
(idee şi text, prof. Ioana Antoniu LCCR Torino)

Era o zi însorită de primăvară. Curtea şcolii elementare din Făget răsuna de glasurile cristaline ale copiilor. Învăţătorul Mahler construise pentru băiatul său un zmeu. Băiatul era mândru nevoie-mare de noua sa jucărie aşa că, în jurul său, toţi copiii se strânseseră în cerc, curioşi să vadă zmeul de dimensiuni mari, cu schelet de trestie.
Priveau cu admiraţie noua jucărie, băteau din palme, cântau şi râdeau:

„Peste razele de soare,
Peste munţi şi peste mare
Zboară-o floare călătoare…”

Atras de zarva camarazilor se apropie şi Traian, eminentul clasei. Era fascinat cât de sus, pe cer, aproape de soare, se înălţase jucăria care semăna cu un fluture uriaş. În mintea copilului, de doar 10 ani se înfiripa un vis. Aproape ca nu-şi dădu seama când din pieptul său ieşi un strigăt plin de entuziasm:
– Într-o zi am să zbor şi eu !
Atunci, băiatul învăţătorului, proprietarul jucăriei fermecate, izbucni în hohote de râs:
– Nici gând! Nici în legendă nu le-a reuşit oamenilor să zboare!

Aceste cuvinte nu-l descurajară însă pe băiat. Întors acasă îşi încropi în podul casei un atelier, unde prinseră contur tot felul de jucării destinate zborului… Petrecea ore în şir în modestul său atelier, animat de ideea de a zbura.Zbură şi timpul, urmară anii de liceu şi studiile în ţară şi totuşi nu încetă să creadă că într-o zi va reuşi. Pentru el zborul cu un aparat mai greu decât aerul nu era o iluzie!

Veni ziua plecării de-acasă. Tânărul inginer plecă la Paris. Purta cu el o valiză ponosită de carton în care stăteau închise, ca o comoară fără preţ, zeci şi zeci de schiţe. Erau de fapt singura lui avere. Lăsându-şi mama înlăcrimată, îi spuse cu hotărâre:
– Nu plânge măicuţă, mă duc departe, la Paris. Să nu-ţi pară rău, că am să vin de acolo în zbor, altfel să ştii că n-am să mai vin niciodată acasă!

Pe vremea aceea Parisul era considerat la noi în România capătul lumii. Cu toate acestea, toţi tinerii plecau acolo pentru a-şi îndeplini visurile. Ajuns la Paris, îşi petrecu nopţile proiectând, calculând, studiind, căutând noi soluţii, încercând să dezlege tainele ascunse ale zborului. Strădania lui nu fu zadarnică, astfel încât după multe peripeţii, „automobilul zburător” văzu lumina zilei.

Sosi ziua cea mare.
Era o zi de primăvara cu cer senin, cu cer albastru, albastru şi puţin vânt. Părea că timpul se oprise în loc. Îi veni în minte curtea şcolii…Pe câmpul de la Montesson, mulţimea adunată aştepta înfrigurată marea minune.
După ce rulă aproximativ 50 de metri, aparatul încercă să se ridice, se zgudui dar rămase la sol. Pilotul trase din nou maneta. Mulţimea amuţi. Se auzeau şoapte răutăcioase:

– Ţi-am spus eu că aşa ceva nu se poate. Astea sunt doar vise ale unei persoane cu prea multă imaginaţie! Dar aparatul prinse din nou viteză. Deodată Traian simţi cum se ridică. Vedea mulţimea şi auzea strigătul de bucurie al prietenilor săi. Vântul îi răcorea trupul înfierbântat şi încordat ca un arc. Obrajii îi ardeau.
În clipa aceea îi trecu fugar prin minte, a doua oară în acea zi, şcoala din Făget, copiii, chipul băiatului învăţătorului.
Râdea de el, iar micul Traian îi răspundea hotărăt:
– Eu am să zbor!

Cei 12 metri parcurşi în zbor, la o înălţime de 1 metru demonstrau că, pentru prima dată o maşină inventată şi dirijată de om reuşea să se desprindă de pământ, prin forţe proprii.
Zborul lui Traian Vuia a însemnat începutul aviaţiei mondiale.

Povești vesele de peste mări și țări

Nu e adevărat! (Ungaria)

A fost odată ca niciodată o prinţesă pe cât de frumoasă, pe atât de excentrică. Într-o bună zi, ea a anunţat că nu se va mărita decât cu acel bărbat care îi va spune tatălui ei, regele, o poveste pe care acesta să nu o poată crede. Prinzând veste, un tânăr ţăran, sărac lipit pământului porni spre palat să-şi încerce norocul.

Ajuns în faţa porţilor, bătu cu putere şi ceru să fie primit în audienţă la rege. Acesta ştia prea bine ce urmăreşte tânărul ţăran, deoarece mulţi prinţi şi cavaleri se perindaseră prin faţa sa sperând să câştige mâna frumoasei prinţese, însă nici unul nu reuşise. Îl primi însă cu curiozitate pe acest ţăran care îndrăznea să se măsoare cu nobilimea.

– Bună ziua, Majestate!
– Bună ziua băiete. Ia zi, ce vânt te aduce? întrebă regele, binevoitor.
– Cu voia Majestăţii Sale, vreau o nevastă.
– Bine băiete, dar cu ce o vei întreţine?
– Îmi permit să vă spun că aş ţine-o în puf. Ştiţi, tatăl meu are un porc.
– Desigur, spuse regele.
– Un porc fantastic, Majestate. Am trăit de pe spinarea lui în ultimii douăzeci de ani, mama cu tata, eu şi surorile mele, şapte la număr.

– Desigur, spuse din nou regele.
– Ne dă câte o găleată de lapte în fiecare dimineaţă, ca orice vacă.
– Desigur, spuse regele.
– Da, Majestate, şi ne dă cele mai delicioase ouă pentru micul dejun.
– Desigur, spuse regele.
– Şi în fiecare zi, mama taie câte o bucată de şuncă de pe pulpa lui, iar peste noapte creşte la loc.

– Desigur, spuse regele.
– Acum câteva zile, porcul a dispărut. Biata mama l-a căutat în lung şi în lat, dar nu l-a găsit.
– Vai, ce trist, spuse regele.
– Dar până la urmă l-a găsit în pod, prindea şoareci.
– Ce porc util! spuse regele.
– Tata îl trimite în oraş în fiecare zi, să facă cumpărăturile şi să plătească dările.
– Tatăl tău este un om înţelept, spuse regele.
– Porcul a comandat să se facă toate hainele tatălui meu, împreună cu ale mele, chiar de către croitorul Majestăţii Sale.

– Par să fie într-adevăr, foarte bine croite, spuse regele.
– Da, Majestate, să ştiţi că tata nu-i dă nici un ban porcului, plăteşte totul singur cu aurul pe care îl găseşte tot timpul pe drumuri.
– Un porc foarte preţios, într-adevăr, spuse regele.
– De la ultima vreme, pare cam neascultător şi e cam prost dispus.
– Ce păcat, spuse regele.
– Refuză să mai meargă unde i se spune şi nu o mai lasă pe mama să ia bucata de şuncă de pe pulpa lui.

– Trebuie readus la ordine, porcul ăsta al vostru, spuse regele.
– Pe deasupra, Majestate, bietul porc a cam orbit şi nu prea mai vede pe unde merge.
– Trebuie să-l conducă cineva, spuse regele.
– Aşa ne-am gândit şi noi. De aceea tatăl meu tocmai a aranjat cu tatăl Majestăţii Sale să aibă grijă de porcul nostru de azi înainte.

– Impertinentule! Nu e adevărat! urlă regele…
Regele îşi aminti de îndată promisiunea pe care i-o făcuse fiicei sale, însă era prea târziu. Trebui să accepte uniunea prinţesei cu tânărul ţăran, dar nu regretă niciodată această hotărâre, pentru că fiul de ţăran deveni un prinţ blând, iscusit şi iubit şi trăi în armonie cu prinţesa şi cu regele până la adânci bătrâneţi.

Fata şi peştişorul (Spania)

A fost odată ca niciodată, pe malul unui râu, o familie, un bărbat şi o femeie care aveau o fată. Într-o zi, mama o rugă pe fată să meargă cu plasa de peşti la râu şi să îi peticească nişte găuri, fiindcă în noaptea aceea tatăl fetei urma să iasă la pescuit.

Fata luă plasa şi munci din greu. În scurt timp nu mai rămăsese nici o gaură. Soarele era la amiază şi fata împăturea plasa să o ducă înapoi acasă, când auzi un pleoscăit în spatele ei. Se întoarse şi văzu un peşte mare care tot sărea din apă. Prinse plasa cu amândouă mâinile, o aruncă în apă şi scoase peştele cel mare într-o clipită. Dintr-o dată, peştele spuse: „Ai face bine să nu mă omori. Dacă nu-mi dai drumul te transform şi pe tine în peşte!”. Fata râse cu pofta şi porni în fugă spre casă. Îi arătă voioasă prada mamei, după care plecă să-şi pună nişte flori în păr.

Peste câteva ore, fata se pregăti pentru masă. Simţind mirosul îmbietor al mâncării, le spuse părinţilor: „V-am zis eu că o să fie delicios peştele ăsta!” şi luă o îmbucătură mare. Dar, deîndată ce bucata de peşte îi atinse limba, o cuprinse un fior rece. Capul parcă i se strivea, ochii parcă i se duceau spre urechi, mâinile şi picioarele i se lipeau de corp şi nu reuşea deloc să respire. Cu tot elanul posibil, se aruncă pe geam şi nimeri în râu, unde se simţi mai bine şi porni înot spre mare.

Cum ajunse în mare, chipul ei trist atrase atenţia tuturor peştilor din împrejurimi, care se adunară în jurul ei, rugând-o să le povestească motivul lacrimilor ei. „Eu nu sunt peşte, sunt o fată… sau am fost o fată până acum câteva minute…”, spuse ea şi îşi ascunse faţa între valuri ca ceilalţi să nu îi vadă lacrimile.
„Nici tu n-ai crezut că peştele pe care l-ai prins are puterea de a-şi îndeplini ameninţarea, spuse un ton bătrân. Stai liniştită, acelaşi lucru l-am păţit şi noi şi nu e chiar atât de rău. Înveseleşte-te şi hai cu noi la palat să ne cunoşti regina”.

Fetei-peştişor îi era frică să pornească la un astfel de drum, însă îi era şi mai frică să rămână singură, aşa că porniră, cu sutele, înotând împreună. La început, peştişorul nostru parcă era orb în adâncul apelor întunecate, însă începu încet-încet să distingă formele submarine şi, după ce înotă câteva ore, putu să desluşească destul de bine ce se întâmplă în jurul ei.

„Am ajuns, în sfârşit!”, strigă un peşte mare. “Acela este palatul reginei peştilor! Ai mai văzut vreodată ceva atât de frumos?”
„Este minunat!”, şopti peştişorul, foarte obosit pentru că înotase la fel de repede ca toţi ceilalţi. Palatul era făcut din coral roz, netezit de ape, iar în jurul ferestrelor erau şiraguri de perle. Uşile imense erau larg deschise, aşa că toţi peştii şi peştişorii intrară direct în sala de audienţe, unde îi aştepta regina. Aceasta avea forma unei sirene, umană până la brâu, dar cu coadă de peşte.

„Cine eşti tu?”, o întrebă regina pe fata-peştişor, pe care ceilalţi o împinseseră mai în faţă. Cu o voce tristă şi timidă, oaspetele îşi spuse povestea. După ce termină, regina spuse:
„Cu mult timp în urmă, am fost şi eu o fiinţă umană, ba chiar o prinţesă, iar tatăl meu domnea peste un regat măreţ. Mi s-a ales un soţ, iar în ziua nunţii mele, mama mea mi-a pus coroana pe cap şi mi-a spus că atâta timp cât o voi purta voi fi regină peste acel regat. Timp de câţiva ani am fost foarte fericită, mai ales că am născut un băieţel cu care mă jucam tot timpul.

Dar într-o dimineaţă, pe când mă plimbam prin grădină, a apărut pe neaşteptate un uriaş care mi-a furat coroana de pe cap. Ţinându-mă strâns în mâinile lui mari şi murdare, mi-a mărturisit că îi va da coroana mea fiicei sale şi-l va vrăji pe soţul meu, astfel încât să nu ne poată deosebi pe una de alta. Din acea zi, fata uriaşului a fost regină în palatul meu şi a domnit peste regatul meu.

Cât despre mine, am fost atât de tristă şi disperată, încât m-am aruncat în mare, iar domniţele mele n-au vrut să se despartă de mine şi s-au aruncat după mine, dar nici una dintre noi nu a murit. Un vrăjitor milostiv ne-a transformat pe toate în peşti, deşi mie mi-a lăsat chipul şi bustul de femeie. Şi aşa vom rămâne până când cineva va reuşi să-mi aducă înapoi coroana.

-„Ti-o voi aduce eu, strigă peştisorul, dacă îmi spui ce trebuie să fac!”. Biata fată ar fi promis orice, doar să se întoarcă pe pământ.,,Bine, îţi voi spune ce e de făcut”.
Regina stătu puţin pe gânduri şi spuse : „Trebuie să-mi urmezi sfaturile întocmai pentru a nu fi în primejdie. Pentru început, trebuie să te întorci pe pământ şi să ajungi în vârful unui munte înalt, unde şi-a construit uriaşul castelul. Îl vei găsi pe trepte, plângându-şi fata, care a murit de curând, în timp ce soţul meu, care din prinţ a devenit regele acelor pământuri, era plecat la vânătoare.

În ultimele clipe, fata i-a trimis uriaşului coroana mea. Trebuie să fii foarte, foarte atentă, pentru că dacă uriaşul te vede, te va ucide cu siguranţă. Aşadar, îţi voi da puterea de a te transforma în orice animal care poate să te ajute în această expediţie. Nu trebuie decât să-ţi atingi fruntea şi să rosteşti numele animalului pe care l-ai ales. Ai grijă, pentru că nu poţi lua formă umană sau a vreunei făpturi magice, însă poţi alege orice animal al pădurii, câmpului sau râurilor”.

De data aceasta, drumul până la ţărm i se păru mult mai scurt fetei, iar odată ajunsă pe mal îşi atinse fruntea cu aripioara şi spuse : „O căprioară, asta aş vrea să fiu!”. Într-o clipită micul trupşor alunecos dispăru, în locul lui era o creatură frumoasă, cu blană lucioasă şi picioare graţioase, tremurând de nerăbdarea de a o întinde. O luă la fugă, sărind cu uşurinţă peste râurile şi zidurile care îi ieşeau în cale.Întâmplarea făcu că fiul regelui ieşise la vânătoare din zori, dar nu prinsese nimic.

Când căprioara trecu prin faţa lui, prinţul se odihnea la umbra unui copac. Cum o văzu fu hotărât să o prindă, aşa că se aruncă pe cal şi alergă ca vântul şi ca gândul. Prinţul mergea des la vânătoare şi cunoştea toate cotloanele şi scurtăturile pădurii, aşa că prinse căprioara din urmă foarte repede.

„Fii bun şi lasă-mă să plec, nu mă omorî, îi spuse căprioara cu lacrimi in ochi, mai am mult de alergat şi mult de făcut”. Pentru că prinţul, înlemnit de surprindere, nu schiţă nici o mişcare, căprioara sări peste primul zid şi dispăru.
„Aceea nu poate fi o căprioară, spuse prinţul mânându-şi calul spre casă, nu am mai văzut niciodată o căprioară cu astfel de ochi, trebuie să fie o domniţă vrăjită… Pe ea o voi lua de nevastă şi nici să nu aud de alta!”.

Căprioara ajunse la castelul uriaşului obosită nevoie mare, iar inima i se micşoră când văzu zidurile înalte şi netede care împrejurau castelul. Respiră adânc, îşi făcu curaj şi spuse : „O furnică, asta aş vrea să fiu!”. Într-o clipită blana lucioasă şi trupul graţios dispărura şi o furnică mititică începu să urce pe ziduri.

Era minunat cât de repede putea să urce! Zidul probabil că părea înalt de sute de kilometri în comparaţie cu corpuşorul ei, dar în mai puţin timp decât îşi poate închipui cineva urcă în vârful zidului şi coborî în curtea castelului. Se opri puţin pentru a se gândi ce are de făcut în continuare. Văzu un copac care creştea pe lângă zid şi ale cărui crăci ajungeau la una dintre ferestrele castelului.

„O maimuţă, asta aş vrea să fiu!” spuse furnica şi cât ai zice peşte, o maimuţă se cocoţa pe geam de pe cele mai înalte crăci ale copacului, intrând în camera în care sforăia uriaşul. „Poate că uriaşul o să tresară atât de tare văzând o maimuţă în camera lui, încât nu-mi va da niciodată coroana… ar trebui să devin altceva”, se gândi maimuţa.

Într-o clipită, un papagal roz cu cenuşiu se aşeză pe burtoiul uriaşului, care deja începuse să se trezească şi să se întindă, căscând atât de tare încât se cutremura castelul. Papagalul aşteptă ca uriaşul să se trezească de tot, după care îi spuse mândru că a fost trimis să recupereze coroana, care nu îi mai aparţine uriaşului, acum că fiica lui e moartă.

Auzind aceste cuvinte, uriaşul sări din pat cu un urlet supărat şi sări la papagal, să-i rupă gâtul cu mâinile lui mari. Însă pasărea era prea rapidă pentru el şi zburând fuga în spatele lui ciripi: „Uriaşule, te rog, ai puţină răbdare. Cu ce te ajută moartea mea?”. Uriaşul se gândi puţin şi răspunse : „Ai dreptate… Dar nu sunt atât de nechibzuit încât să-ţi dau coroana pe degeaba. Stai să mă gândesc ce vreau în schimb”. Şi stătu câteva minute bune pe gânduri, scărpinându-şi capul mare şi urât, pentru că mintea uriaşilor se mişcă întotdeauna ceva mai greu.

-„Trebuie să-mi aduci o găleată cu stele de pe cer. Îţi voi da coroana dacă îmi vei aduce o găleată cu stele!”
Papagalul plecă la drum. Ajuns în curtea castelului murmură în barbă: „O broască, asta aş vrea să fiu!”. Şi sub formă de broască porni în căutarea găleţii cu stele.
Nu trebui să meargă prea mult până ajunse în dreptul unui lac mic şi limpede, în care stelele se reflectau atât de strălucitor, încât ai fi jurat că le poţi lua în mână şi face ce vrei cu ele. Fata-broască umplu o găleată cu acea apă şi se grăbi înapoi spre castel. “Un papagal, asta aş vrea să fiu!” şi în chip de papagal se grăbi cu găleata spre camera uriaşului.

-„Poftim stelele pe care le-ai cerut!”, spuse papagalul. Uriaşul scoase un strigăt de admiraţie. Ştia că a fost învins, aşa că îi spuse papagalului : -„Puterea ta este mai mare decât a mea. Aşa să fie, poftim coroana”.
Papagalului nu trebuia să i se spună de două ori! Apucând bine coroana, o zbughi spre fereastră, strigând „O maimuţă, asta aş vrea să fiu!”, apoi, ajunsă în curte la poalele zidului „O furnică!” şi aşa mai trecu o dată de zidul uriaşului. „O căprioară!”, strigă ea ajunsă în afara cetăţii.

Nici o căprioară n-a alergat vreodată atât de repede ca a noastră în ziua aceea. Depăşi toate obstacolele până ajunse pe malul mării unde strigă, arzând de nerăbdare: „Un peşte, asta aş vrea să fiu!”. Sări în apă şi înotă cât putu de repede până la palatul în care aşteptau regina şi toată curtea ei. Orele scurse de la plecare fetei-peştişor trecuseră foarte greu pentru regină şi curteni, aşa cum ni se întâmplă tuturor când aşteptăm ceva, iar mulţi dintre peşti pierduseră orice speranţă.

Nu mică le fu deci bucuria când o văzură pe fata-peştişor apropiindu-se. Aceasta se duse direct la regină, care făcu o plecăciune şi îşi puse coroana pe cap. Şi atunci se întâmplă minunăţia. Coada i se împărţi în două picioare, în timp ce domniţele din jurul ei îşi lepădară solzii şi redeveniră fete. Se învârteau toate de la una la alta şi spre micul peştisor, care îşi recăpătase de asemenea forma de fată. „Tu, tu, tu ne-ai dat vieţile înapoi!”, strigau toate şi plângeau cu lacrimi mari de bucurie.

Aşa că înotară toate la suprafaţă şi porniră spre castelul de pe uscat al reginei. Însă fuseseră plecate atât de mult timp încât găsiră locul foarte schimbat. Soţul reginei, acum devenit rege, o recunoscu de îndată, pentru că vraja uriaşului se destrămase în momentul în care ea îşi pusese înapoi coroana pe cap. Băieţelul ei pe care îl lăsase în urmă, era acum un tânăr prinţ. Deşi bucuros să-şi revadă mama, aceasta observă un aer trist care nu îi părăsea fiul şi îl rugă să se plimbe cu ea în grădină şi să-i povestească ce îl apasă. „Pentru că, dacă pot, spuse ea, vreau să-ţi ofer toată fericirea din lume”.

„Nu mai are nici un ros, răspunse trist prinţul, nimeni nu mă poate ajuta, este o povară pe care trebuie să o duc singur”. „Măcar lasă-mă să împart durerea cu tine, spune-mi ce te apasă”, fu răspunsul reginei. Tăcură amândoi câteva momente, după care, întorcându-şi privirea către orizont, prinţul spuse încetişor : „M-am îndrăgostit de o căprioară minunată!”.

„Asta să fie problema!” exclamă fericită regina şi cu jumătăţi de vorbe îi explică fiului său că, aşa cum ghicise şi el, nu era o cărprioară, ci o domniţă vrăjită, care câştigase coroana poporului lor din mâinile uriaşului şi care se afla chiar în palatul lor. „Dacă vrei, te voi duce la ea”, încheie regina.

Ajuns în faţa fetei, prinţul îşi pierdu curajul şi îşi plecă fruntea. Privirea fetei era într-adevăr cea a căprioarei din pădure, din ziua aceea. „Fii bun şi lasă-mă să plec, nu mă omorî”, şopti blând fata. Prinţul îşi aminti cuvintele ei, iar ochii şi inima i se umplură de fericire. Regina îi privi pe amândoi şi zâmbi. Fata îşi invită părinţii la nunta regală, o sărbătoare de trei zile şi trei nopţi de care se bucură tot regatul.

povesti vesele. motanul încălțat
Motanul încălțat este printre cele mai îngrăgite povești vesele.

Motanul încălţat (Franța)

A fost o dată ca niciodată un morar, care nu avea ce moştenire să le lase celor trei fii ai săi, decât moara, măgarul şi motanul. Împărţeala fu făcută fără avocaţi sau notari, pentru că s-ar fi cheltuit toată „averea”. Băiatul cel mare luă moara, cel mijlociu luă măgarul, iar cel mai mic rămase doar cu motanul.

Mezinul era tare necăjit că se alesese cu atât de puţin. Îşi spuse: „Fraţii mei pot să-şi facă o viaţă frumoasă dacă îşi pun părţile la un loc, dar eu, după ce îmi fac o căciulă din blana lui, o să mor de foame”. Motanul, care ascultase atent, îi spuse serios noului său stăpân : „Nu te îngrijora, stăpâne. Dacă îmi dai un sac şi îmi faci o pereche de cizme ca să pot trece de noroi şi băltoace, vei vedea că nu-ţi va merge chiar atât de rău cu mine”.

Băiatul nu-şi făcu planuri mari auzind spusele motanului. Totuşi, îl văzuse deseori pe iscusitul motan jucându-le tot felul de feste şoarecilor şi şobolanilor pentru a-i prinde, aşa că ceva speranţă tot era ca motanul să-l poată ajuta cumva.Când primi ce ceruse, motanul se încălţă elegant cu noile lui cizme şi îşi înfăşură sacul de gât. Ţinând sforile sacului în labele din faţă, porni spre un loc unde ştia el că sunt mulţi iepuri. Îşi puse nişte boabe şi nişte verdeaţă în sac şi se întinse pe jos, făcând pe mortul. Aşteptă astfel iepurii tineri, care nu erau încă învăţaţi cu înşelăciunile lumii, să se uite în sac.

Abia se întinsese, că şi apăru prima victimă. Un iepuraş tânăr şi nesăbuit sări în sac, iar motanul îl prinse într-o clipită trăgând de sfori, ucigându-l apoi fără milă.Mândru de prada proaspătă, merse cu iepurele la palat, cerând să fie primit de către Majestatea Sa. Fu dus în apartamentul regelui şi după ce făcu o plecăciune, motanul îi spuse : “Sire, v-am adus un iepure din partea nobilului meu stăpân, Marchizul de Carabas” (pentru că aşa îi plăcea motanului să-şi numească stăpânul).
-„Spune-i stăpânului tău, răspunse regele, că îi mulţumesc şi că darul lui m-a bucurat mult”.

Altă dată, se ascunse într-un lan de grâu. Îşi ţinu din nou sacul deschis şi când o pereche de potârnichi nimeriră înăuntru, motanul trase de sfori şi le prinse pe amândouă. I le duse şi pe acestea regelui, la fel cum făcuse şi cu iepurele. Regele, din nou, le primi cu plăcere şi răsplăti motanul. Acesta, din când în când, timp de două-trei luni, îi tot duse regelui cadouri din partea stăpânului său.

Într-o bună zi, când motanul ştia sigur că regele se va plimba cu caleaşca pe malul râului, împreună cu fiica sa, cea mai frumoasă prinţesă din lume, îi spuse stăpânului său: „Dacă faci cum îţi spun, îţi va fi foarte bine. Nu trebuie decât să mergi să te îmbăiezi în râu acolo unde îţi spun eu şi să laşi tot restul pe seama mea”.

Marchizul de Carabas făcu ce-i spusese motanul, fără să ştie prea bine de ce. În timp ce el se îmbăia, când se apropie regele, motanul începu să strige : „Ajutoor! Ajutooor! Stăpânul meu, Marchizul de Carabas se îneacă!”.

La auzul hărmălăii de afară, regele scoase capul pe geam să vadă ce se întâmplă. Văzând motanul care îi adusese atâtea cadouri, le ordonă de îndată slujitorilor săi să-l ajute pe domnia sa, Marchizul de Carabas. În timp ce-l trăgeau pe bietul marchiz din râu, motanul se duse la rege şi îi spuse că, în timp ce stăpânul său se îmbăia, nişte tâlhari i-au furat hainele şi degeaba el, motanul, a strigat cât a putut de tare „Hooţii! Hoooţii!” că nu l-a auzit nimeni. Motanul ascunsese de fapt hainele sub un bolovan…

Regele le ordonă de îndată slujitorilor să aducă unul dintre cele mai bune costume ale sale pentru Marchizul de Carabas.

Regele îl primi cum se cuvine pe Marchiz. Şi pentru că hainele deosebite ale regelui îl avantajau foarte tare (tânărul era foarte frumos şi bine făcut), fiica regelui resimţi o oarecare înclinaţie către tânărul Marchiz. Nu trebui decât să-i furişeze câteva priviri tandre şi respectuoase, că tânăra prinţesă se şi îndrăgosti de el. Regele îl rugă să urce în caleaşcă şi să îi însoţească în plimbare.

Motanul, foarte fericit şi mulţumit că totul mergea conform planurilor sale, o luă la fugă înainte. Întâlnind în drum nişte ţărani care coseau o pajişte, le spuse: „Oameni buni, dacă nu îi spuneţi regelui că această pajişte pe care o cosiţi este a stăpânului meu, Marchizul de Carabas, veţi fi tăiaţi bucăţi!”

Bineînţeles că regele, ajuns în acelaşi loc, îi întrebă pe cositori a cui este pajiştea. „Este a stăpânului nostru, Marchizul de Carabas!”, răspunseră ţăranii pe care îi cam speriaseră ameninţările motanului. –„Vezi, Măria Ta, spuse Marchizul, aceasta este o pajişte care dă în fiecare an o recoltă îndestulătoare”.

Motanul, care tot alerga înaintea caleştii, se întâlni cu nişte ţărani care culegeau grâne şi le spuse : „Oameni buni, dacă nu îi spuneţi regelui că aceste grâne aparţin stăpânului meu, Marchizul de Carabas, veţi fi tăiaţi bucăţi!”.În treacăt, regele întrebă ale cui sunt acele grâne, iar ţăranii răspunseră cuminţi : „Ale stăpânului nostru, Marchizul de Carabas!”. Regele îl felicită din nou pe Marchiz pentru recoltele impresionante. Era mut de uimire în faţa avuţiei Marchizului de Carabas.

Motanul ajunse într-un târziu la un castel al cărui stăpân era un căpcăun, cel mai bogat căpcăun din toate timpurile. Toate pământurile pe care le admirase regele ţineau de acest castel. Motanul, care avusese grijă să afle cine era acel căpcăun şi ce ştia el să facă, ceru să vorbească cu stăpânul castelului, torcând că nu putea trece atât de aproape de acel castel fără să aibă onoarea de a saluta stăpânul acelor locuri.

Căpcăunul îl primi cât de bine putu el, căpcăun fiind, şi îl invită să ia loc. „Se zice, spuse motanul, că te poţi transforma în ce creatură vrei. Gura lumii zvoneşte că te poţi transforma în leu sau în elefant.”
-„Este adevărat! răspunse căpcăunul, mă voi transforma în leu chiar acum ca să te conving.”

Motanul se înspăimântă atât de tare când văzu leul, încât sări direct pe acoperiş, ceea ce-l puse în mare încurcătură, pentru că cizmele îl incomodau rău la mersul pe ţiglă. Căpcăunul îşi recăpătă însă forma obişnuită, iar motanul coborî de pe acoperiş, spunându-i că s-a speriat foarte tare.

-„ Am mai auzit prin târg, spuse motanul, că te poţi transforma şi în cele mai mici animale din lume, în şobolani sau în şoareci. Dar asta chiar nu pot să o cred. Trebuie să-ţi mărturisesc că mi se pare de-a dreptul imposibil.”
-„Imposibil??? strigă căpcăunul. O să vezi imediat!”

Se transformă într-un şoricel mic cât ai clipi şi începu să alerge pe podea. De îndată ce vazu una ca asta, motanul sări pe el şi îl mâncă.
Între timp, regele, văzând în treacăt frumosul castel al căpcăunului, hotărî să intre. Motanul, auzind sunetul caleştii pe podul castelului, se repezi afară şi îi spuse regelui :

„Majestatea Ta este binevenită în castelul stăpânului meu, Marchizul Carabas.”
-„Poftim? Dragul meu Marchiz! exclama regele. Şi castelul ăsta e al tău?! Nu cred că am văzut ceva mai frumos decât această curte şi toate clădirile maiestuase ce o înconjoară. Hai să intrăm, dacă n-ai nimic împotrivă”.

Marchizul îi întinse mâna prinţesei şi îl urmă pe rege, care intrase primul. Ajunseră într-un hol imens, unde găsiră un ospăţ magnific, pregătit de căpcăun pentru prietenii săi ce urmau să-i facă o vizită în acea zi, dar care nu mai îndrăzniră să intre auzind că regele se afla acolo.

Majestatea sa era absolut fermecat de toate calităţile Marchizului de Carabas, la fel ca şi prinţesa, care se îndrăgostise până peste cap de tânărul nobil. Iar regele, mai aruncând o privire la toată avuţia Marchizului, îi spuse acestuia, după ce bău vreo cinci sau şase pahare: „Dragul meu Marchiz, dacă nu devii ginerele meu, este numai şi numai vina ta!”.

După ce făcu mai multe plecăciuni, marchizul acceptă onoarea de a deveni soţul prinţesei şi se căsători cu ea chiar în acea zi.Motanul deveni un mare nobil şi nu mai alergă niciodată după şoareci, decât dacă avea chef să se amuze.

5 povești vesele cu tâlc

Povestea unui elefănțel
(de Valdiane)

A fost odată ca niciodată pe când se pieptănau babele cu piepteni de lut ars și se spălau pe față cu zer de lapte de capră ca să fie frumoase de-a doua, un ținut încărcat cu arbori exotici, tamarini, avocado, baobabi și tot soiul.

Acolo își aveau sălașul o familie de scatii care ciripeau într-una ba despre unii, ba despre alții: că familia de vulpi s-a înmulțit din nou și că cel mic are boticul cam scurt, că bursucul s-a certat cu nevastă-sa și l-a dat afară din vizuină, că leul vrea să fie din nou stăpân pe ținut și că îl ,,persecută” pe castor să demisioneze…

Și cum își tot pierdeau ei vremea așa, iată că auziră dinspre desișul pădurii un sunet ciudat, ca de trompetă… acel glas le era necunoscut. Zburară îndată acolo, cu inimile strânse de frică și ochi mari deschiși.
– Cine să fie?!
– Eu de unde vrei să știu, țipă aproape nevasta scatiului aprinsă.

În poieniță zăriră un animal cu colți lungi, albi, cu urechi clăpăuge, care se zbăteau ușor ca niște frunze de palmier, și picioare groase, puternice.
– Aceasta trebuie să fie o fiară foarte foarte periculoasă, șopti scatiul.
– Da, îl aprobă nevastă-sa. Trebuie să-i anunțăm pe toți.

Până să-și ia ei zborul, vântul purtă vestea prin împrejurimi și multe vietăți se îndreptară spre poieniță.
– Cine ești îl întrebă iepurașul de după un copăcel.
– Eu?! Întrebă mirat intrusul. Eu sunt un pui de elefant. Savana unde locuiam cu părinții mei a ars și toți au fugit care-ncotro. Mătușile, bunicii, verii au luat-o la goană îngroziți și au uitat de mine. M-am rătăcit, dar la voi e multă iarbă proaspătă.

– Păi, și ce vei face elefănțelule? Continuă interogatoriul un trimis al castorului.
– Voi rămâne aici o vreme ca să mă întremez, apoi voi pleca să-i caut…
– Da, bine. Dar noi nu știm ce face un elefant. Ce mănânci? Cum dormi? Ce metehne ai? Îl chestionă de data aceasta leul ca să vadă dacă îi este amenințată poziția, dacă va reuși să-l înlăture pe castorul cel înțelept.

Elefănțelul se așeză pe iarbă și-și scutură capul, apoi cu urechile desfăcute îi liniști:
– Eu sunt erbivor ca mulți dintre voi și am și o memorie foarte bună deoarece mănânc alune, semințe care au Omega 3. Dar dacă cineva mă amenință și e violent, îmi pot folosi ambele arme naturale: colții de fildeș și picioarele puternice ca un trunchi de copac.

– Aha, moțăi leul. Mi-ar putea fi mie de folos ca să-l ,,strivesc” pe castor și construcțiile lui ridicole. Face poduri și tunele subacvatice, de parcă am trăi în Veneția. Mda, bine elefănțelule, păi unde stau eu este multă iarbă, hai cu mine…

– Nu te duu, nu te duuce – îl rugă iepurașul care avea acum mai mult curaj.
– Haide, lasă-i pe ei. Sunt niște fricoși, tu ești puternic ca mine, îl lăudă leul.
Elefănțelul îl urmă, deși parcă cu oarecare tragere de inimă. Încerca să-și aducă aminte ce-i spusese maica lui despre lei, dar fără succes.

Trecu o săptămână, iar leul hotărî că e timpul să atace în plin. Îl chemă pe elefănțel care era mai întremat acum și puțin mai înalt.:
– Ei, bine elefănțelule! Uite eu am fost generos cu tine și ospitalier. E timpul să îmi întorci și tu răsplata.
– Cam ce ai dori leule să fac eu pentru tine?!

– Aș dori să dărâmi podurile și tunelurile subacvatice ale castorului. A oprit apa într-un fel de bazin și e păcat.
– Dar apa iese mult mai curată din acel bazin și peștilor le place și nouă care o bem.
– Înțelege că trebuie să mă ajuți, altfel va fi inundație la prima ploaie adevărată.
– Dar…, mai stărui elefănțelul.
– Niciun dar, hai cu mine… își înfoie leul coama.

Leul care știa obiceiul castorilor de a dormi buștean la marginea malului după-amiaza, îl împinse numaidecât pe elefănțel peste construcția de crengi și pietriș. Acesta mai neîndemnatic din fire, deși vrusese să evite surparea podețelor mai rău se încurcă și prinzându-și un picior în niște crengi încâlcite, strică derutat tot ce construiseră castorii. Murea de rușine. Maica lui îl învățase să nu distrugă sîlașul altor animale… că se întoarce roata.

– Bine, bravo, îl lăudă leul.
Dar elefănțelul fugi la marginea pădurii, cât mai departe de acest îndrumător la rău.
Când aflară castorii dezastrul, fură tare dezamăgiți. Apa era tulbure, peștii se zbăteau nemulțumiți între ostroavele rămase intacte, iar celelalte animăluțe așteptau însetate să se limpezească apa.

Elefănțelul află de la scatii ce necaz mare îi cuprinsese pe toți, iar leul dădea vina numai pe elefănțel prin toate colțurile pădurii.
Își luă inima în dinți și se înfățișă castorului cerându-și iertare și povestindu-i de fapt cum stăteau de fapt lucrurile. Dar, dintr-odată, simți cu vârful trompei acel miros înecăcios, vestitor al dezastrului…, era fum…

Pădurea ardea și aici. Îi alertă pe toți… Apoi începu să scoată arborii mai tineri din rădăcini cu ajutorul trompei și a capului puternic. Îi despică pentru castori pentru a reconstrui podețele și tunelurile. Aceștia fiind maeștri foarte rapizi terminară în curând ,,infrastructura” subacvatică și invitară animalele să se ascundă de foc.
Toate și-au găsit loc, chiar și elefantul plutea pe un buștean mai gros, în vreme ce flăcări lacome mistuiau totul în jur.

Leul, din păcate aflat în sălașul lui, mestecâng la victoria pe care o câștigase necinstit, nu sesiză pericolul și își găsise sfârșitul visând că e din nou la putere.
După ce se isprăvi catastrofa, elefănțelul își luă rămas bun de la noii săi prieteni și se înturnă pe drumul de unde venise sfârâind focul. Se auzi într-un târziu strigătul de bucurie al revederii, purtat ca un ecou de același vânt care-l adusese aici la începutul poveștii.
Morala: ,,Cine primește tovărășia celor răi, ca ei ajunge!”

Povestea celor doi puiuți de puma

A fost odată într-un ținut plin de meri, pruni, struguri și nuci tămâioși o familie de puma. Trăiau doar tata și cei doi puiuți. mama lor și-a găsit sfârșitul la o vânătoare de bivoli, niște animale înspăimântătoare și foarte unite când unul de-al lor, mai slab este încolțit.
Aveau un mic sălaș construit pe crengile bătrâioare ale unui eucalipt.

Frunzișul des adăpostea fără probleme cele două suflețle cu ochi arămii și blăniță neagră. Tatăl puma pleca la vânătoare abia după ce îi sfătuia și răsfătuia pe cei doi mititei.
Și azi rămăseseră singuri. Erau mai-mai să alunece jos, dar ghearele perfect adaptate vieții arboricole și-au făcut datoria și de această dată. După ce se jucară pe crengile copacului, hotărâră că sunt destul de mari ca să exploreze și ce e jos. Din 3-4 sărituri de feline în devenire ajunseră pe pământ. Pentru prima dată inspirară adânc mirosul proaspăt de iarbă verde și pământ reavăn.

– Ce bine e jos, rosti cel mare încântat.
– Da, și nu mai trebuie să ne folosim ghearele pentru sprijin, completă cel mic.
Se jucară cât se jucară, când auziră un sâsâit. știau de la tatăl lor că nu putea fi decât șarpele. Nu îi ataca deoarece îi era frică de ghearele tatălului ascuțite ca pumnalul.

– Ce faceți puicușorilor, îi ademeni el sâsâit.
– Ne jucăm, dumneata?!
– Păi, uite știți voi că sunt bătrân și nu mai am dexteritatea de altă dată… Vedeți copacul acela înalt.
– Da, e un pin sălbatic.
– Mda, acolo își are cuibul vulturoaica ce anul trecut mi-a înghițit puișorii… Aș vrea să mă răzbun și eu, dar nu pot. Are trei ouă, și dacă vor ecloza, vă dați seama ce pericol pentru noi toți… încă trei guri hrăpărețe. dar, dacă v-ați cățăra voi, doi pui atât de îndrăzneți și agili, sigur ați deveni eroi după ce veți fi doborât cuibul. Iar eu voi înghiți și anul acesta puii vulturoaicei, își zise fericit șarpele în gând.

Puii de puma nu știau că vulturoaica și puii ei erau de fapt necrofagi, adică mâncau stârvuri de animale, nu le atacau niciodată pe cele vii. Erau vulturi pleșuvi, uriași, dar nu lacomi cum îi prezenta șarpele.
Se cățărară anevoios până sus, căci pinul e un arbore foarte dificil de cățărat, drept, cu scoarța groasă și crengi crescute la un metru distanță. Abia sus către coroană e mai puținpericulos.acolo era cuibul păsării. Când se apropiară cu urechile ciulite, cel mare auzi un pocnet și dintr-un ou ieși un căpușor golaș, cu ochi uimiți și ciocul pregătit să înghită hrana, apoi alte două crăpături și se eliberară și ceilalți doi pui.

Puii de puma priveau nedumeriți la cei trei puișori cum ciuguleau resturi de ou în lipsă de altceva. Jos se auzi un mârâit binecunoscut lor. Era tatăl-puma care se întorsese acasă cu prada. Îi zări sus și pe șarpe așteptând să-I cadă ouăle de vulturoică drept în gură.
– Ce-ai făcut jigodie haină? De ce mi-ai momit copilașii. Dacă vine vulturoaica acum… ce mă fac?
– Lasă, nu te enerva, căci sunt puternici. S-au plictisit tot în copac, le-am dat o lecție de viață, zise șarpele cu viclenie.

Chiar atunci se auzi fâlfâitul vulturoaicei, supărată că nu a găsit nimic.. zărindu-și puișorii abia eclozați, tresări de bucurie.
– În sfârșit, dragii mei…, îi alintă fericită. Apoi zări alături de cuib două mâțe negre.
– Aha…, deci voi mi-ați fost pui de năpârcă. Ați venit și anul acesta să îmi furați puișorii. Vă arăt eu vouă!

– Nu sunt de năpârcă coană vulturoaică, rosti tatăl calm, deși sufletul lui sângera doar gândindu-se la urmare. Uite, las-I pe fiii mei în pace, căci au ascultat vocea hâtră a acestui șarpe, pe care ți-l dau cadou… are ce să-ți povestească de anul trecut… Știi că sunt de cuvânt, de la mine întotdeauna ți-au rămas stârvuri…

– Așa e, doar învață-I altădată să nu mai umble pe unde nu le fierbe oala, că s-ar putea să se ardă rău.
Astfel vulturoaica își primi bucuroasă prada, iar tatăl-puma hotărî să-și țină pe- aproape puii. Era timpul să-i ia la vânătoare, departe de vreo loghioană lacomă și vicleană.

Morala: ,,Ferește-te de prietenii falși, care-și urmăresc propriul interes”.

Povestea celor patru pui de dinozaur

Acum 220 de milioane de ani au apărut pe Terra niște creaturi uriașe cărora unii le-au zis: DINOZAURI (,,șopârlă/reptilă de groază”). Pentru că semănau cu niște șopârle, dar mult mai mari și mai terifiant.Unele se zicea că erau erbivore, mâncau iarbă, altele carne, cum era cunoscut îngrozitorul T-Rex. Timp de 180 de milioane de ani au dominat pământul uscat, deoarece în aer erau pterozaurii, iar în apă numeroși monștri marini.

În acea perioadă îndepărtată iată că în apropierea Antarcticii trăia o familie de stegozauri, dinozauri care aveau în vârful cozii trei spini cu care își țineau la distanță dușmanii.
În aproierea lor, în tundra uriașă de 10 m, locuiau vecinii lor – Tricerapoșii, celebrii dinozauri cu guler osos și trei coarne atașate cu care se apărau împotriva lui T-Rex.

Pe când puii de stegozauri se jucau nestingheriți la marginea apei, de ei s-au apropiat un stegosaur bătrân și îi întrebă cum se numjesc:
– Eu mă numesc Sarbanipal, zise cel mare.
– Iar eu mă numesc Mauripal, zice al doilea pui.
– Eu sun Picozaur, că sunt mai puțin dezvoltat și mai nearătos, zice al treilea.
– Dar, tu, mititelule?!
– Eu sunt Brontozaur!

– Imposibil…, zice Stegozaurul. Brontozaurii au capul mic ca și noi, dar gâtul foarte lung, picioarele scurte și groase, cilindrice și au trăit în era secundară. Noi avem gâtul scurt, adaptat pentru păscutul ierbii joase… avem cea mai celebră creastă pe spate dintre toți dinozaurii: două plăci vertical pănă spre coadă și doi spini în vârful cozii. Suntem puternici și temuți.

– Dar părinții noștri, dinozaurienii așa m-au botezat de la început., zise Brontozaur, sperând să-l calmeze pe bătrân.
– Bine, bine. Hai să mă uit mai bine la tine: pănă acum gâtul nu e nici prea lung, nici prea scurt, ai pielea groasă ca noi, dar nici urmă de creastă pe spate. Poate din cauză că ești încă prea mic, se consolă bătrânul stegosaur.

În acest timp ceilalți frați mai mari îl priveau uimiți. da, așa e, Brontozaur nu are creastă pe spate, deloc. Oare de ce?! Alergară într-un suflet la părinții lor.
Tatăl era tăcut ca de obicei. Rumega în liniște trufandalele de peste zi. Așa că se înfățișară mamei lor, care le zise că nu e nimic grav, cândva îi vor crește și lui două rânduri de plăci. Mai bine s-ar duce la culcare. Că mâine urmează o nouă incursiune a lui T-Rex și au nevoie să-și adune energie pentru a fugi din calea lui.

În tot acest timp Brontozaur îi privea cu atenție pe părinții și pe frații lor… dacă bătrânul avea dreptate. Dacă el nu era Stegozaur, atunci ce căuta aici? și mai ales unde erau ai lui?!
În noaptea aceea se petrecu ceva ciudat, gâtul I se lungise de doi metri, iar coada la fel. Simți că nu mai încape în culcușul lui de eucalypt.

Dimineața se trezi primul și se rușină de gâtul lui prea lung. Îi era groază să dea ochii cu frații mai mari, așa că se furișă, cât poate unul din specia sa, plecă spre apă sperând să-l găsească pe bătrânul Stegozaur. Sigur el știe mai multe despre cum ar putea să-și găsească familia reală. La gât simți că are încă colierul făcut de mama adoptivă, din frunze de mirt.

Inspiră aerul stătut al mlaștinii. În apropiere era într-adevăr Stegozaurul de ieri.
– Bună ziua, moșule, zise Brontozaur.
– Bună ziua ziua, micuțule. Ce e cu tine la ora asta aici, singur?!
– Am plecat de-acasă!
– De ce?!
– Uită-te la mine puțin te rog!
– Mă uit. În afară de un gât mai lung și o coadă pe măsură, nimic schimbat…
– ți se pare puțin cu 3 m mai mult…, zise revoltat micuțul.
– Pentru un Stegosaur e foarte mult, dar pentru un Brontozaur nimic mai obișnuit.
– Așa, deci. Îți bați joc de mine? Strigă el.

– Nu, îl liniști Stegozaur. Mi-am dat seama de ieri că o să mă cauți. Cred că știu cum ai putea găsi familia adevărată. Uită-te acolo, după ghețuri. Dar până apuci acel drum, asigură-te că că cei care ți-au fost părinți și frați nu-și fac griji. Anunță-i ce hotărâre ai luat, te rog. Nu-i părăsi așa!

Plecă, Brontozaurul, cu voința mărită și sigur pe el. Din depărtare auzi cunoscutul urlet de fiară dezlănțuită a lui T-Rex. Venea chiar dinspre adăpostul familiei sale. Alergă cu inima strânsă până acolo și îl zări pe tatăl său luptându-se cu reptila atroce.
Fugi într-un suflet spre locul luptei și îl lovi cu gâtul lui puternic pe T-Rex. Acesta nemaivăzând un brontosaur vreodată se dădu îndărăt surprins, neștiind ce atitudine să adopte. Se retrase răcnind, cu spume la bot…

– Brontozaur, ce ai făcut?! Unde ai fost? Îl întrebă tatăl-Stegozaur. Se putea întâmpla ceva rău cu tine… de fapt cu noi…, pentru că dacă nu te întorceai ar fost imposibil să îi mai țin piept mult timp.
– Doar tu ai reușit să oprești bestia, chiuiră fericiți frații săi. Ura! Ura! Ura!, strigară în cor aceștia. Mama îl împresură cu privirea-i blândă, apoi îi zise:

– E timpul să-ți spunem cine ești. Ei bine, pe când cloceam ouăle din care urma să iasă frații tăi mai mari, lângă cuibul nostrum uriaș, opri obosită o mamă Brontozaur și ne rugă să avem grijă și de ultimul ei ou, apoi dispăru cu durerea în ochi. În depărtare se putea auzi cum un T-Rex își învinge prada. Ne-am dat seama că s-a sacrificat, ținându-l pe T-Rex adeparte atât de ou, cât și de noi. I-am mulțumit în gând și am așezat prețiosul ei ou în cuibul nostrum.

– Astfel, zise tatăl-brontozaur, am hotărât să te creștem ca pe fiul nostru, indifferent ce s-ar putea întâmpla.
– Mulțumesc, tată, nu vreau să par nerecunoscător, dar vreau să îmi caut și membri din familia mea, câți or mai fi rămas… deocdamdată am hotărât să vă mai bucur cu prezența mea puțin, până cresc și frații mai puternici.
Astfel familia de brontozaurieni au dat o petrecere la care au invitat pe toți vecinii, inclusiv pe bătrânul Stegozaur, care participă mândru și mai sfătui ici colea pe micuți cum să lupte cu T-Rex.

Morala: ,,Prin urmare locul fiecăruia e dinainte stabilit acolo unde e mai mare nevoie de el.’’

Povestea celor 5 pui de iac

În ținutul îndepărtat al Bhutan-ului, un mic regatîntre India și Tibet trăiesc iacii, o specie de vite sălbatice, pe care omul a reușit să le domesticească. Iarna, iacii sălbatici coboară la altitudini mai joase, urmând ca vara să ajungă la 3000 de m, uneori chiar 6000 de m. De aceea au părul lung pe gât, coamă, burtă și la coadă pentru a se proteja de frig. Iacii sălbatici au dimensiuni mai mari, o înălțime la greabăn de 1.60 – 1.80 m.

Într-o turmă de treizeci de indivizi își duceau veacul și familia unor iaci care aveau 4 pui, fiecare fătat la un an diferență. Femela poate făta doar un pui, un vițeluș pe an, iar gestația durează 9 luni ca la rasa umană.
Și în acest an, Iaculina era gestantă. Urma cel de-al cincilea pui. Spera ca de fiecare dată să aibă o mică Iaculină. Tatăl iac se plimba nervos în jurul turmei, căci el era și masculul alfa, masculul dominant al turmei. Cei mai bătrâni îl luau peste picior:

– Doar nu ești la prima naștere?! De ce te tot frămânți?!
– Nu sunt, dar iată că a venit luna mai și trebuie să urcăm turma cu 2000 de m mai sus. Ce fac dacă Iacul Pletos anunță plecarea. Eu rămân singur cu familia mea. Iar bhutanezii ăștia abia așteaptă să ne izolăm, ca să ne vâneze.
– Păi, uite, rămâi doar tu și Iaculina ta. Ceilalți pui vor veni cu noi… așa va fi mai ușor să vă ascundeți, îi sugeră unul dintre bătrânii iaci.

– Bine, mă voi gândi și la varianta aceasta, mormăi tatăl-iac.
Puii se jucau nestingheriți în jurul mamei.
– Mamă, e adevărat, că dacă pleacă turma, plecăm și noi cu ei?!
– Cine a spus acest lucru?! Dacă eu nu voi putea pleca, vom rămâne toți aici, până puiul se întremează și vom putea urca și noi.
– Ce bine, mamă! Te iubim, ziseră ei în cor.

A doua zi, nu mare le fu mirarea, când Iacul Pletos, cu vocea-i veșnic răgușită anunță că vor migra spre înălțimile podișului.
Mama iac se cutremură îngrijorată, dar tatăl-iac îi liniști. Vor mai rămâne două săptămâni aici, apoi îi vor urma. Doar cunoaște bine drumul spre vechiul popas din timpul verii.
Puii priveau triști cum prietenii lor se cățărau voioși pe stâncile acoperite de mușchi sălbatic, crud și pufos. Mirosul de pin le pătrundea în nări, întărâtându-i.

Tatăl-iac ascultă pentru a nu știu câta oară burta mamei. Puiul mișca, asta e clar, dar nu atât de convingător încât să-și anunțe venirea pe lume. Mai aveau de așteptat… Îi trimise pe pui să pășuneze și se odihni și el.
Puii uitară în curând de ceilalți și începură să se joace, sărind peste micile gropi, apoi clămpănind apa cu acele copite rotunde specifice speciei lor. Erau activi pentru că era dimineață, seara urma altă rundă de ghidușii, doar la amiază iacii se odihnesc, rumegând…
Deodată îl auziră pe tatăl lor:

– În sfâșit, ia uite!…
Goniră în trap nebun. Da, frățiorul sau surioara lor hotărî să apară. Mama lor era plină de năduf, picuri mari de transpirație îi coborau pe frunte.
– Avem o nouă membră în familie, îi anunțară tatăl mândru.
– Ce biine! Ce biiine! –strigară-n cor frații mai mari.
– Mai stăm o săptămână și apoi îi vom urma pe ceilalți.

Următoarele zile, puiul nou-născut începu să se adapteze cu noul mediu, dar nu se dezlipea deloc de mamă. Ceilalți frați încercau să o atragă în jocurile lor și pe surioară, dar aceasta nu se simțea încă în largul ei, departe de părinți. Cu o zi înainte de plecare, se întâmplă ceva neașteptat.

Dinspre sat clopotele dzongului (mănăstire budistă ridicată stânci în India, China, Tibet, Bhutan).băteau anunțând parcă dezastrul. Un grup de vânători urcau înspre culcușul lor cu repeziciune. Mai întâi îl anihilară pe tatăl-iac care încerca în zadar să oprească cu coarnele gloanțele ucigașe, apoi o răpuseră pe mamă.

Cei cinci pui reușiseră să se pitulească adânc între tufele dintre stânci. Așteptau înfrigurați… bhutanezii nu irosesc nimic dacă prind un iac: din lapte fac brânză, din păr covoare și țesături, pielea o prăjesc și o mănâncă sub formă de snacks-uri, iar din carne fac fripturi gustoase. Erau mulțumiți de pradă, nu se mai sinchiseau de prinderea puilor.
Puii, speriați, o luară cu încetișorul pe surioara mai mică și îi promiseseră să găsească un loc de joacă nemaipomenit. Urcară sperând să nu piardă urma turmei.

– Mi-e foame, anunță mica Iaculină.
– Și nouă…, uite, noi iacii, mâncăm iarbă și câteodată și frunze de pin când ne e foame.
– Dar eu vreau lapte, vreau la mama…
– Bine, zise iacul cel mare, mama și tata au plecat departe, iar noi trebuie săurmăm turma, așa a zis tata.
Tot urcand ei așa, iată că în fața lor ieși o capră de munte, cu doi pui.

– Unde plecați voi așa singuri?!
– Păi, uite… și-atunci într-o suflare iacul mijlociu îi povesti la ureche ce se întâmplase de fapt. Caprei fiindu-i milă de micuță o lăsă să bea lapte de la ea.
– Nu-i nimic dragilor, zise capra. și noi mergem exact în aceeași direcție pe care a luat-o turma voastră. Mergem împreună.

Parcă se simțeau mai bine, acum că era cu ei cineva cu mai multă experiență. Tot urcând așa, iată că le apăru în cale un lup tibetan, arătându-și colții fioroși. Cei patru pui văzură cum se apără iacii în caz de pericol și urmară exemplul. Așezară în mijloc pe capră, pe iezii ei și pe Iaculina și așteptară atacul cu coarnele pregătite.

Lupul se descurajă în curând deoarece nu era pregătit să facă față unei apărări atât de precise.
Mai urcară ce urcară ei zide vară până-n seară, până dădură de turma lor., care îi întâmpină cu bucurie. Aflând ce au pățit părinții lor, Iacul Pletos se căină în zadar că n-a amânat plecarea cu o săptămână…
– Dar capra nu poate rămâne în turma noastră, hotărî el precis.

– De ce? săriră ca arși cei 5 pui de iac.
– Pentru că mirosul ei specific, mai puternic decât al nostru ar atrage jivinele, cum l-a atras și pe acel lup!
– Fără ea nu rămânem nici noi, anunțară puii…
– La fel de încăpățânați ca tatăl vostru. Bine, fie! Neavând încotro șeful iacilor fu nevoit să accepte și prezența caprei, pe care fie vorba între noi, o cam ocolea. Puii în schimb stăteau în preajma ei și se simțeau ca o familie.

Morala: ,, Nu contează cum arăți, ci ce faci și cum ai sufletul în realitate.”

Puiul de căprioară

Bunicul este pădurar. Într-o zi ne-a adus un pui mic şi plăpând de căprioară.
– L-am găsit singur în pădure. Cu siguranţă că s-a întâmplat ceva cu mama lui. E flămând şi tremură tot.
– Îl vom îngriji, am sărit eu cu fratele meu.
Aşa a şi fost. I-am făcut culcuş de dormit, l-am hrănit cu lapte şi l-am învăţat să zburde.
Puiul creştea văzând cu ochii. Mergeam adeseori în pădure. Se îndepărta de noi, cerceta pădurea şi deodată apărea în spatele nostru.

Ce mult îl iubeam! Îi mângâiam blăniţa cafenie, iar el îşi întindea uşor gâtul subţire, privindu-ne în ochi. Uneori îl vedeam înălţând capul, privind şi ascultând pădurea.
– Ţi-e dor de ai tăi? îl întrebam, înţelegându-i întristarea.
Şi uite aşa, într-o zi a ţâşnit din curte, a sărit portiţa grădinii şi, în salturi lungi, s-a pierdut în pădure.
– Nu fiţi trişti, ne-a spus bunicul. Pădurea este casa lui.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()