… la care nu mă așteptam!
Eram pe la finalul facultății, tânără și neliniștită, când m-a sunat prietena mea într-o zi să mă întrebe cum se face cărămida. Am rămas mută ca o cărămidă. Prima data am crezut că n-am înțeles bine. De ce m-ar suna o femeie, mamă, să mă întrebe cum se face cărămida? O fi vreo prăjitură, m-am gândit. Nu era! Ea chiar se interesa cum se face cărămida pentru că o întreba băiețelul ei de 4 ani. Era pe stradă, nu avea acces la Internet, soțul nu-i răspundea la telefon, iar copilul nu accepta că maică-sa nu știe să-i răspundă la o întrebare simplă.
Episodul acesta mi-a rămas atât de viu în memorie, încât și acum pot să spun din ce e făcută cărămida și care e tot procesul de fabricație, de ce menține căldura și care sunt toate avantajele unei construcții de cărămidă. M-am pregătit pentru ce a urmat încă din seara acelei zile, deși pe vremea aceea nu aveam nici măcar un iubit, de copii nici nu se punea problema.
Acum am un băiat de 3 ani și episodul acesta m-a făcut să-i spun încă de la început că nu știu chiar totul. Așa că perioada „de ce-urilor” e chiar amuzantă, mai ales atunci când nu găsim pe nimeni care să ne explice câte ceva: „Nu știe nimeni, nimeni? E sechet?”
Dar, deși credeam că sunt pregătită și că nimic nu m-ar putea uimi, iată că m-am înșelat. Există întrebări de copil la care nu m-aș fi așteptat și la care rămân cu gura căscată.
1. Cum fac avioanele copii?
Nu vă mai zic că nu i-am putut răspunde, dar nici nu mă puteam gândi la un răspuns din moment ce întrebarea din capul meu era: de unde până unde copii de avioane?
Într-un fel, e cam logic. Vede avioane mari, pe cer, și el are avioane mici, de jucărie. Cele de jucărie zboară ajutate de el, cu mâna, la o altitudine de cel mult un metru. Cele de pe cer zboară singure, la 10.000 de metri. Probabil s-a gândit că cele de jucărie sunt copiii celor adevărate. Cert e că nu prea s-a lămurit, deci topicul rămâne deschis. Dacă aveți idei, poate mă salvați și mi le scrieți în comentarii.
2. Există copii neadevărați?
Aici cred că i-am explicat cât să înțeleagă. Să vă povestesc. Prietenul lui cel mai bun este Vlad. Vlad în sus, Vlad în jos. Ba chiar are momente când îmi povestește despre „Vladu meu” și îmi spune că e „flatele meu”. Săptămâna trecută, când am mers în parc, a întâlnit un al băiețel pe nume Vlad. A venit la mine foarte încântat: „Mami, vino să vezi cum alată Vladu ăsta!”
M-am dus, n-aveam de ales. Mi l-a arătat pe Vlad și a ținut să precizeze că acest Vlad nu e adevărat.
Când i-am explicat că mai sunt și alți copii cu numele acesta, ba chiar și cu numele lui, mi-a zis că e „bubios” (adică dubios).
3. Ce mănâncă statuile?
Treceam pe lângă statuia lui Lascăr Catargiu, când copilul m-a atenționat: „Mami, uite un domn acolo sus!” Eram la volan, m-am și speriat, am crezut că vede vreun domn de pe la Enel urcat pe fire sau vreun alpinist utilitar cățărat pe clădire. Când colo, copilul îmi arăta o statuie. M-a întrebat cine e domnul și mă pregăteam să îi spun că e Lascăr Catargiu. Dar el mi-a luat-o înainte și m-a lăsat mută: „Cum s-a urcat nenea acolo?” De aici a început joaca pe teren minat: „Ce e statuia? Cine face statuia? De ce se face statuie? Nenea statuie e mort? Ce mănâncă o statuie?”
Totul a culminat cu: „Hai să-i dăm pufuleți!”
4. Câte luni sunt?
Ehehe, să nu credeți că e simplu aici, că nu la luni calendaristice făcea referire. Și acum i se pare un pic ciudat ca luna pe care o vede la București să fie aceeași cu cea care apare pe cerul satului când merge la bunica maternă, la țară, sau la Sinaia, la bunicii paterni. Iar eu, mult mai deșteaptă decât el, i-am spus că luna e atât de mare, încât se poate vedea de peste tot. Vă imaginați că i-am zis asta unui copil de 3 ani care în acel moment se uita pe cer la luna care era cât buricul degetului? Atunci vă dați seama ce avalanșă de întrebări a urmat…
5. Da’ de ce întreb?
Asta a fost delicioasă. A venit chiar după un lung șir de „de ce-uri” în fața căruia eram aproape gata să cedez. Nu mai găseam răspunsuri, nu mai aveam răbdare. Totul se petrecea într-o zi când eu făceam prăjituri, iar el era ajutor de bucătar. Vorbeam despre făină, ouă, ulei, zahăr. La zahăr ne-am împotmolit: pudră și farin. Care cum e, de ce e așa, cine l-a făcut așa, de ce l-a făcut așa, care e mai dulce, dar de ce e zahărul dulce, are miere? Ei bine, și chiar când simțeam nevoia să urlu un pic, îl aud pe copil: „Mami, da’ de ce întreb io?”
Chiar așa!
