Alfie Kohn despre pericolul recompenselor

Conversatie despre recompense cu Alfie Kohn/Totul despre mame

Poţi să-i spui “sindromul bulinelor colorate”. Uneori lipim bulinele pe un grafic. În alte dăţi, oferim jucării sau mai mult timp petrecut la TV, bomboane sau bani, pizza sau alte privilegii deosebite. Îi recompensăm pe copii ca ei să facă ceea ce ne dorim, în loc să-i pedepsim pentru neascultarea lor.

Luaţi la întâmplare o carte de îngrijire a copiilor sau priviţi un părinte tipic în mediul lui de acasă şi veţi observa că accentul se pune pe “întărire pozitivă”. Această abordare este atât de răspândită, încât puţini dintre noi fac o pauză pentru a se îndoi de efectele sale.

Vestea proastă este că, potrivit unui grup mare de cercetători, mita – cum poate fi numită recompensa -, nu este o variantă mai bună decât pedepsirea copiilor. De fapt, eu cred cu tărie că recompensele şi pedepsele nu sunt diferite deloc. Acestea sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede, iar moneda nu cumpără foarte mult.

“Recompensele funcţionează!” insistă mulţi părinţi.

Dar unde funcţionează? Şi cu ce preţ? Răspunsul la prima întrebare este că recompensele, la fel ca pedepsele, sunt extrem de eficiente în a ne da un singur lucru: ascultare temporară. Ceea ce ele nu pot face niciodată, totuşi, este să-i ajute pe copii să devină oameni responsabili, etici, decenţi.

Alfie Kohn se va afla pe 16 și 17 martie 2019 mai pentru a patra oară în România pentru a susține o nouă serie de conferințe, în București și Cluj. Conferința ”De la pedepse si recompense la cooperare și colaborare” este organizată de TOTUL DESPRE MAME cu sprijinul Transylvania College și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă. Detalii AICI.

Studiile au ajuns la concluzia că recompensele sunt ineficiente.

În procesul de scriere a unei cărţi pe această temă, am găsit sute de studii care arată că recompensele sunt izbitor de ineficiente în a produce schimbări de durată în atitudini sau comportamente. După ce recompensele se epuizează, oamenii se întorc la modul anterior de comportament. Şi nu e de mirare. Recompensele nu creează un angajament de durată pentru orice valoare sau acţiuni; ele doar schimbă ceea ce facem pe moment.

Gândiţi-vă la întrebările pe care copiii şi le pot pune. Ameninţaţi-i cu o pedeapsă şi un copil va veni să vă întrebe: “Ce ar trebui să fac şi ce se va întâmpla cu mine dacă nu fac lucrul acela?” Mituiţi-l şi va întreba: “Ce ar trebui să fac şi ce voi primi pentru a face asta?” Observaţi cât de asemănătoare sunt aceste două întrebări şi cât de diferite de ceea ce ne dorim să întrebe copiii: “Ce fel de om vreau eu să fiu?” Valorile bune trebuie să fie cultivate de la interior spre exterior, iar mita şi ameninţările reuşesc cu brio să schimbe comportamentul copiilor doar pentru o scurtă bucată de timp.
Dar nu este ascultarea temporară, uneori, destul de bună? În mod evident, este tentant să folosim orice mijloace avem la dispoziţie pentru a opri un copil de patru ani să facă o criză în magazin, pentru a reuşi să-l convingem pe copilul de opt ani să iasă pe uşă la timp sau pentru a-l face pe copilul de zece ani să-şi termine temele. Pe termen scurt, un zăhărel suficient de atrăgător va funcţiona, de obicei. Dar costurile pe termen lung sunt considerabile.

Potrivit psihologilor Edward Deci şi Richard Ryan de la Universitatea din Rochester, recompensele pur şi simplu controlează individul prin seducţie, mai degrabă decât prin forţă, iar toate tehnicile care se bazează pe control ajung în cele din urmă să submineze aspectele de care copiii au nevoie pentru a lua decizii bune şi pentru a-şi asuma responsabilitatea pentru acţiunile lor. De exemplu, cel puţin două studii au arătat că acei copii ai căror părinţi îi recompensează în mod frecvent sunt mai puţin generoşi decât colegii lor.

Surprinzător? Nu. Un copil căruia i s-a promis un tratament sau care a fost lăudat cu cuvinte mari pentru a-i ajuta pe oameni a învăţat că singurul motiv de a acţiona în acest fel este că el va primi ceva pentru comportamentul său. Dacă nu apare răsplata, nu apare nici motivul ca lui să-i pese.

Alte studii arată următorul lucru: cu cât li se induce elevilor ideea că trebuie să obţină note bune, cu atât vor fi mai puţin interesaţi de ceea ce studiază, gândirea lor va fi mai puţin creativă şi cu atât mai mult vor încerca să urmeze calea cea mai uşoară. Până la urmă e logic: cu cât copiii văd nota 10 drept ţelul suprem, cu atât mai mult ei vor vedea procesul de învăţare ca ceva peste care se poate trece cu uşurinţă. Obiceiul de a-i plăti pe copii pentru note mari – oferind, de fapt, o recompensă pentru o recompensă – dublează pagubele.

La Universitatea din Illinois, cercetătorii le-au prezentat unor preşcolari băutura numită chefir. Unora li s-a cerut doar s-o bea, alţii au fost periaţi consistent şi au primit promisiunea unor cadouri dacă ar fi băut din ea. Ce ziceţi, au băut copiii din grupul recompensaţilor mai mult chefir? Cu siguranţă. Dar o săptămână mai târziu tot aceştia nici n-au vrut să mai audă de această băutură, în timp ce copiilor care n-au primit nici o răsplată le-a plăcut chefirul la fel de mult ca înainte, dacă nu chiar mai mult.

Să înlocuim lectura, exerciţiile la matematică sau comportamentul responsabil cu băutul de chefir şi vom observa puterea distructivă a recompenselor. De fapt, o regulă generală bună este următoarea: cu cât vrem ca fiicele sau fii noștri să-şi dorească să facă ceva, cu atât mai contraproductiv va fi să-i recompensăm pentru a face asta.

Dar nu recompensa în sine e inacceptabilă. Obiceiul de a folosi ceva drept recompensă provoacă probleme: “Fă asta şi vei primi asta.” Acest lucru e echivalent cu controlul, provoacă dependenţă şi poate strica relaţia cu copiii noştri. Riscăm să fim văzuţi ca furnizori de bunuri care trebuie să fie mulţumiţi, în loc de parteneri iubitori şi grijulii.

Care este alternativa?

Chiar lauda, în cazul în care accentul se pune pe a face ceea ce vrem şi ceea ce ne face fericiţi, poate fi contraproductivă. Cu toate acestea, nu e nimic în neregulă cu acele comentarii pozitive care ţin cont de ceea ce au făcut copiii şi încurajează acele lucruri, lăsându-i să fie mândri de ei înşişi. Astfel de comentarii sunt frumoase, dar, dacă scopul nostru pe termen lung este mai ambiţios decât obţinerea unor copii care se supun fără să gândească, atunci trebuie să facem pasul suplimentar de a-i aduce pe drumul procesului de luare a deciziilor.

Spre exempu, i-aţi putea spune copilului dumneavoastră în vârstă de şapte ani aşa ceva: “Am observat că în ultimul timp îţi ia o lungă perioadă de timp să te îmbraci dimineaţa, dragul meu. Ce crezi că putem face pentru a rezolva asta?” Mai putem să reconsiderăm unele dintre cerinţele noastre în loc să forţăm ascultarea. Un alt exemplu este ca, în loc să folosim mita pentru a-l face pe copilul de patru ani să stea nemişcat la masă, la o cină îndelungată, ne putem gândi dacă această aşteptare corespunde vârstei acestuia.

Renunţarea la ceva cu care suntem obişnuiţi constituie o provocare. Dovezile sunt clare, însă: beneficiile pot fi eficiente când dresăm un animal de companie, dar creşterea bună a copiilor înseamnă a lucra şi a coopera cu ei, în loc să facem lucruri pentru ei.

Copyright: Alfie Kohn/1993, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original a apărut aici.

Citește și cartea în care Alfie Kohn aduce toate argumentele împotriva educației bazate pe pedepse și recompense. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație