Nu o dată ne-am întrebat de ce plâng copiii noștri, ce anume îi face sa sufere și cum am putea noi, părinții, să ștergem mai ușor lacrimile lor, dar nu doar pe cele din exterior, ci și pe cele din interior. Am stat de vorbă despre plânsul copiilor cu psihoterapeutul Ana-Maria Drăguță, psiholog clinician și membru al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, care ne-a spus mai multe și despre ce anume se ascunde în spatele lacrimilor celor mici.
TOTUL DESPRE MAME: Ce înseamnă plânsul la copii?
Anamaria Drăguță: Copiii se nasc cu această capacitate de a plânge. Pentru bebeluși, plânsul este modul lor principal de comunicare. Și chiar funcționează. Când mama aude bebelușul plângând, de obicei vrea să facă tot ce poate să-l liniștească. Uneori, poate fi o adevărată provocare pentru a descoperi ceea ce nou-născutul are nevoie. Ar putea plânge pentru că îi este foame, frig sau cald, pentru că este speriat, obosit, de durere sau disconfort.
Pe măsură ce cresc, copiii devin capabili să folosească cuvinte, dezvoltă abilități și comportamente care să îi ajute să-și exprime nevoile, și plânsul lor își schimbă mesajul.
Plânsul este un răspuns normal atunci când copiii sunt copleșiți de sentimente puternice, cum ar fi:
- oboseală, foame, sete;
- frustrare – nu pot să facă față unei sarcini dificile;
- teamă, rușine;
- nefericire după ce s-au conformat cu cerințele;
- supra-stimulare, plictiseală;
- durere, disconfort;
- confuzie;
- nevoia de atenție;
- nevoia de a-și descărca furia și tensiunea;
- nevoia de a se exprima, atunci când nu au vocabularul suficient dezvoltat.
De cele mai multe ori, cauza plânsului copiilor este incapacitatea lor de a-și exprima și controla emoțiile. Acest lucru este amplificat și de cererile noastre, ca părinți.
Atunci când copiii sunt destul de mari pentru a vorbi, noi, adulții, presupunem că ei trebuie să-și exprime dorințele și sentimentele folosind cuvinte, mai degrabă decât lacrimi. Uneori acest lucru funcționează, alteori nu. Atunci când nu funcționează, uneori trăim plânsul copilului ca pe-un eșec în rolul nostru de părinte.
TOTUL DESPRE MAME: „Nu mai plânge, ce, ești bebeluș?”, „Ești băiat și băieții nu plâng!”, „Plângi degeaba, ăsta-i motiv de plâns? Se plânge doar când e ceva serios!” Acestea sunt doar o parte dintre observațiile pe care unii adulți le au față de copiii care plâng. De ce exista această tendință, pe care pare ca o moștenim din generație în generație, de a înăbuși, reprima plânsul?
Anamaria Drăguță: Ne dorim să avem copii fericiți, iubiți, respectați și înțeleși. De asemenea, ne dorim să avem șansa să corectăm greșelile pe care propriii părinți le-au făcut cu noi. Aceste obiective se vor dovedi a fi mult mai dificil de atins decât am crede la prima vedere.
Cei mai mulți dintre noi am auzit aceste fraze în propria noastră copilărie și am învățat atunci că sentimentele noastre sunt inacceptabile și chiar periculoase. Așa că am învățat că trebuie evitate sau că nu este bine, potrivit, să le manifești.
În momentul în care copilul are o criză de plâns se activează copilul nostru interior care strigă din răsputeri:
“Nu! Nu am timp de așa ceva acum!”
“Mă faci de râs, se uită oamenii la noi!”
“De ce îmi faci așa ceva?”
Este un semnal de pericol. Când nu ne mai simțim în siguranță suntem cuprinși de panică. După panică poate apărea neputința și, astfel, la cererea emoțională a copilului ajungem să răspundem tot emoțional. Ieșim din rolul de adult și nu vrem decât să fim cât mai departe de situație sau să-l facem pe cel mic să tacă sau să se potolească.
Apar astfel o serie de mecanisme de apărare și, în dorința noastră de a rezolva cât mai repede și de a scăpa de emoțiile noastre negative, ajungem fără să vrem să blamăm sau să judecăm modul în care copilul reacționează în diferite situații. După ce acest episod trece, ajungem să ne simțim vinovați de maniera în care am reacționat, dar și rușinați de propriul nostru comportament.
TOTUL DESPRE MAME: Care sunt situațiile în care plânsul la copii… nu e plâns? Ce ascunde o simulare a unei suferințe, tristeți?
Anamaria Drăguță: Disponibilitatea noastră de a vedea plânsul copilului ca „simulare a suferinței” ar putea reflecta în primul rând propriile noastre sentimente dureroase. Ne uităm la copilul care primește mai multă dragoste și sprijin decât ne amintim că am primit în copilăria noastră și acest lucru atinge o coardă sensibilă în interiorul nostru. Această recunoaștere, deși uneori nu poate fi accesată la un nivel conștient, poate declanșa o tristețe profundă în noi.
Treaba copilului este de a face cereri, de a comunica nevoile și dorințele sale. Apoi să încerce să le îndeplinească în orice mod. Treaba noastră este să nu lăsăm propriile noastre sentimente dureroase să fie agățate de comportamentul acesta și să încercăm să ne ajutăm copilul să echilibreze energia cererilor sale fără sfârșit cu autocontrolul și integrarea emoțională.
Plânsul este un fenomen necesar în procesul de vindecare și recuperare. Negarea emoțiilor copilului îi transmite acestuia un mesaj indirect că ceea ce simte este greșit. În situația în care lacrimile copilului pot părea false, sentimentele care stau la baza acestor lacrimi sunt foarte reale. Copilul vrea sau are nevoie de consolarea care vine în general cu plânsul adevărat, așa că el face ceva inteligent și adaptabil pentru un copil: încearcă să acționeze într-un mod care duce la obținerea mângâierii, consolării din partea părintelui.
TOTUL DESPRE MAME: Una dintre situațiile cu care se confruntă de multe ori părinții de copii mici este tantrumul. Ce este tantrumul și când apare el?
Anamaria Drăguță: Copiii intre 2 și 3 ani au multe abilități, însă controlul asupra emoțiilor nu este una dintre ele. Tantrumurile sau crizele de furie sunt obișnuite la această vârstă, deoarece în această perioadă copiii mici devin independenți și își dezvoltă propriile dorințe, nevoi și idei. Însă ei nu sunt încă în măsură să-și exprime dorințele și sentimentele folosind cuvinte.
Crizele de furie se manifestă prin încăpățânare, plâns, țipete, sfidare, mormăit furios, rezistența copilului la încercările noastre de calmare a situației, și, în unele cazuri, chiar lovituri.
Când copilul se confruntă cu o criză de furie, el nu mai are capacitatea de a-și gestiona emoțiile și de a fi flexibil. Dacă primele episoade de tantrum încep pe la vârsta de 2 ani, spre 4 ani frecvența și intensitatea lor ar trebui să scadă.
TOTUL DESPRE MAME: În cazul tantrumului, care este cea mai recomandată abordare a situației în relația părinte-copil?
Anamaria Drăguță: Daniel Siegel spune că tantrumul nu este o simplă situație neplăcută pe care părinții trebuie să învețe cum să o depășească, cum să o gestioneze în beneficiul lor sau cum să o anuleze cât mai repede, ci este un strigăt de ajutor, o ocazie de a-l ajuta pe copil să se simtă în siguranță și iubit. Un moment în care putem alina supărarea și în care devenim un refugiu în fața furtunii interioare a copilului.
Un prim pas important este, spune Laura Markham, reglarea propriilor emoții pentru a putea accepta sentimentele puternice ale copilului și a-l ajuta să le exprime. Când ne păstrăm calmul, îi transmitem copilului că nu este nicio urgență, chiar dacă el se simte așa acum. Acest lucru îl va ajuta să se simtă în siguranță.
În continuare este nevoie să stabilim limite cu iubire și compasiune pentru suferința copilului. Ne putem așeza lângă el, ne punem brațele în jurul umerilor săi și îi impunem limita cu cea mai mare compasiune de care suntem capabili. De exemplu: „Nu putem să ne jucăm acum acest joc, este ora cinei.”
Când copilul se înfurie, încearcă să te conectezi cu el. Nu trimite copilul singur în cameră să se liniștească, pentru că se va simți abandonat în procesul de gestionare a emoțiilor sale puternice și înfricoșătoare! Are nevoie să știe că îi ești aproape.
TOTUL DESPRE MAME: Exista copii care nu plâng sau care nu au tantrumuri?
Anamaria Drăguță: Eu sper că nu!
Plânsul este un proces natural de vindecare, copilul plânge pentru a-și exprima sentimentele sale rănite sau dureroase.
Copiii plâng spontan după ce au experimentat orice fel de stres sau traume. Cu cât există mai mult stres în viața lor, cu atât mai mare va fi nevoia lor de a plânge. Există mai multe surse de stres în viața copiilor: boli, lovituri, spitalizare, certurile, separarea sau divorțul părinților, mutarea într-o casă nouă, când începe o școală nouă sau la nașterea unui frate sau unei surori, toate acestea sunt motive de durere, confuzie și anxietate. Chiar și ocaziile fericite pot fi stresante, în cazul în care acestea sunt supra-stimulative. Nu este neobișnuit pentru copii mici să izbucnească în lacrimi în timpul petrecerii zilei de naștere, de exemplu.
Mulți copii poartă cu ei experiența traumei sau stresului timpuriu, prenatal sau chiar din momentul nașterii. Studiile au arătat că bebelușii care au avut complicații medicale în timpul nașterii plâng mai mult decât cei a căror naștere a fost mai puțin traumatică.
TOTUL DESPRE MAME: Cu ce mai poate fi corelat plânsul și de ce anume mai poate fi el însoțit, în mod special în situația unui plâns îndelungat?
Anamaria Drăguță: Studiile au arătat că bebelușii care sunt separați frecvent de părinți într-un mod stresant și plâng pentru perioade îndelungate au niveluri anormal de ridicate de cortizol precum și nivelurile ale hormonului de creștere mai mici. Aceste dezechilibre inhibă dezvoltarea țesutului nervos din creier, suprima creșterea și slăbește sistemul imunitar.
Plânsul prelungit al copilului poate fi considerat un semnal de alarmă și este însoțit în general de o cantitate mare de stres pe care o are copilul și de o mare nevoie de atenție.
Un alt studiu, publicat de data aceasta de o echipă de cercetători americani de la Institutul Național pentru Sănătate a Copilului și Dezvoltare Umană, ne prezintă o perspectivă diferită asupra plânsului îndelungat. Copiii cu plâns prelungit (dar nu numai cei cu colici) au avut o medie a IQ-ului care a fost cu 9 puncte mai mică decât grupul de control. Scorurile lor de performanță și IQ-verbal au fost cu 9,2 și respectiv 6,7 puncte mai mici decât grupul de control. Grupul cu plâns prelungit a avut, de asemenea, abilitățile motorii fine semnificativ mai sărace în comparație cu grupul de control. Colicii nu au avut nici un efect asupra dezvoltării cognitive. Concluziile studiului spun că plânsul excesiv, necontrolat, care persistă dincolo de vârsta de 3 luni la bebeluși, fără alte semne de leziuni neurologice, poate fi un marker pentru deficitele cognitive în timpul copilăriei. Astfel de copii au nevoie să fie examinați și urmăriți mai intens.
Plânsul poate fi corelat și cu eliberarea tensiunii și toxinelor stresului emoțional din organism. Lacrimile care curg cu emoție conțin mai multe proteine și beta-endorfine – care sunt analgezice naturale. Lacrimile omoară bacteriile și lubrifiază ochii, ajutându-ne astfel să vedem mai bine.
TOTUL DESPRE MAME: Care sunt consecințele reprimării plânsului la copii, dar și la adulți?
Anamaria Drăguță: Reprimarea plânsului prin distragerea atenției, prin oferirea de alimente, a sânului, a biberonului, a suzetei poate avea consecințe negative asupra sănătății emoționale a copilului. Copilul ajunge să creadă că el nu este bun dacă plânge, ci numai dacă se conformează solicitării părinților. Astfel el se deconectează de exprimarea emoțiilor dureroase sau a tensiunii din corp.
În timp ce plânsul este o adaptare biologică, reprimarea plânsul este o adaptare culturală. Reprimarea variază în funcție de cultură. Bărbați reprimă plâns mai mult decât femeile. Adulții reprimă plânsul mai mult decât copiii. Plânsul este frecvent reprimat. Plânsul este reprimat, deoarece are stigmatul de imaturitate sau de instabilitate.
Reprimarea plânsului poate avea efecte cu ecou nu doar în viața copilului, dar și la adulții care au învățat să-și suprime cu succes emoțiile negative și plânsul. Problema este că suprimarea emoțională duce de obicei efecte nocive atât asupra funcționării noastre psiho-sociale, cât și asupra stării personale de bine. Prin reprimarea emoțiilor negative și a reacțiilor asociate cu acestea (cu ar fi plânsul), noi creăm găuri în realitatea interioară, care ne fac să ne îndoim de noi înșine și ne împiedică să avem o imagine clară asupra noastră: cine suntem și ce putem face. Cu alte cuvinte, suprimarea emoțiilor negative agață și blochează, pe lângă plâns, și emoțiile noastre pozitive, astfel ajungem să funcționăm parcă blocați într-o cutie strâmtă și rigidă, care ne constrânge personalitatea și ne face să acționăm după un set mental fix. Dintr-o dată parcă ne trezim cu reacții inexplicabile cum ar fi anxietatea sau depresia. Plânsul reprimat nu dispare, ci este păstrat în corp. Toată tensiunea și toxinele stresului rămân în organism și se pot manifesta în diferite forme: probleme cu somnul, un sistem imunitar deficitar, probleme cu stomacul etc.
TOTUL DESPRE MAME: Plânsul la vârste mature este asociat frecvent cu vulnerabilitatea. Noi, adulții, mai putem plânge? Mai avem voie să plângem?
Anamaria Drăguță: Plânsul este natural, este un proces de vindecare. Face parte din viață la fel de mult ca râsul, vulnerabilitatea și curajul. Plânsul este maniera prin care ne reechilibrăm creierul și emoțiile. Plângem ca să ne simțim mai bine! Plânsul nu este un pericol, este recuperarea după un pericol care a avut deja loc. Cu ajutorul cercetătorilor știm că lacrimile conțin cortizol, hormonul stresului, care este eliminat cu ajutorul lacrimilor din corp. Creierul se reorganizează pentru a da un sens celor ce s-au întâmplat, adică evenimentelor care ne-au provocat sentimentele de supărare. Atunci când am avut parte de un plâns sănătos, mai ales lângă un ascultător calm și cald, avem tendința să ne simțim bine după aceea. Același lucru se întâmplă și la copii.
„Oamenii nu plâng fiindcă sunt slabi, ci pentru că au fost puternici pentru prea mult timp.” – Autor anonim
Foto: Guliver, arhiva personală
