Fac sau nu praf bunicii toate eforturile noastre de parenting?

bunicii-si-eforturile-noastre-de-parenting-totul-despre-mame

La prima vedere, bunicii sunt cei care fac praf tot efortul de tău de parenting politically correct. Sau nu?

Când vine vorba de bunici, sentimentele mele sunt contradictorii. Cum să vă spun, dacă zodiile ar fi fost clasate pe grade de rudenie, cred că bunicilor li s-ar fi potrivit de minune cea a Peștelui. Bunicii sunt alunecoși, argumentațiilor lor îți scapă printre degete, înoată, în logică și acțiune, când în amonte, când în aval. Și sunt insensibili la critici, așa cum despre pești se spune că sunt insensibili la durere.

Bunicii, în vizită la copii

Una peste alta, e cât se poate de adevărata zicala cu “cine n-are bunici, să-i cumpere”. Oricât de tare mi-aș dori să fiu o mamă full-option, integrată și implicată 360 de grade în proiectul numit “viață”, uneori eșuez lamentabil. Am un job full time, două-trei colaborări pe lângă, doi copii minori, o casă și o bucătărie de care mă ocup. Și, cum la partea cu jobul și colaborările nu-mi dau voie stomăcelul și facturile lunare să renunț, celelalte, e lesne de ghicit, suferă, mai mult sau mai puțin, de nebăgare în seamă. Atunci intră în acțiune bunicii! Un telefon, o rugăminte fierbinte, și iată-i: mama și tata (de cele mai multe ori doar mama, pentru că “tataie” încă mai lucrează și nu s-a hotărât să-și asume statutul de bunic cu normă întreagă) se înfățișează la ușa blocului, gata să sară în ajutor și să aplaneze crizele existențiale din viețile copiilor lor.

Bunico, dar ce inimă mare ai!

În secunda imediat următoare se aude: “Ioana, Ilinca, ați fost cuminți?”. “Nuuuu”, rostesc eu în gând, dând ochii peste cap încetișor și cât pot eu de subtil, fără să risc să fiu observată și admonestată de față cu copiii, iar astfel autoritatea să-mi fie călcată în picioare. “Daaaaa!”, strigă ele din toți rărunchii și ochii încep să le sticlească precum ai câinelui lui Pavlov, pentru că asociază întrebarea cu revărsarea pe masa din bucătărie a sacoșei cu dulciuri. Dulciuri cât mai dulci și mai rafinate!

E felul pueril al bunicilor de-și demonstra iubirea față de nepoate. E felul lor de a le oferi și ceea ce nu cer, așa cum n-au putut face cu propriii copii, pentru că pe vremea aceea erau împovărați de probleme și de responsabilități care, toate, s-au transferat acum pe umerii noștri.

Copiii, în vizită la bunici

Când se întâmplă asta, dezastrul e și mai mare. Desigur, prin telefon nu poți proba adevărul, și cum metoda teleportării nu s-a inventat încă (o aștept cu interes), iar telepatia e o calitate care funcționează doar sporadic, eu nu pot afla câte dulciuri au mâncat într-o zi la bunici, câte exerciții au făcut din caietul de vacanță, câte ore au stat la calculator și câte la televizor, cât și dacă au ieșit afară, în aer liber, sau au lenevit toată ziua în casă, în pijamale. Nu mai trec pe listă spălatul pe dinți – pe lângă toate cele enumerate mai sus, pare un mărunțiș. Nu mai vorbesc nici de sutele de lei aruncate prin supermarketuri pe păpuși pe care nepoatele le uită prin lăzile cu jucării și de care se plictisesc la cinci minute după ce și le-au dorit “atâââââââât”. 

Bunicii, între răsfăț și iubire

M-am revoltat ani la rând împotriva comportamentului atât de permisiv al bunicilor. Ne-am certat, le-am argumentat, le-am interzis, le-am impus, am încercat să-i fac să înțeleagă că tot acest răsfăț excesiv le va crea probleme mai târziu scumpelor lor nepoate. Apoi m-am oprit. Am încetat să mă împotrivesc. Am înțeles că pentru reguli și limite există părinții. Iar pentru drăgălășenii, joacă și cumpărături spontane există bunicii.

Fiecare dintre noi are un rol bine delimitat în dezvoltarea copilului, iar părinții și bunicii n-ar trebui să se afle în tabere adverse. Cu toții formăm o echipă și toți, fără doar și poate, urmărim binele copilului. Așa cum putem, așa cum ne pricepem.

În plus, copiii trebuie să decidă în cunoștință de cauză ce e mai bine pentru ei. Crescuți într-o lume perfectă, în care se spală pe dinți de două ori pe zi fără excepție, ar fi inacapabili să discearnă între rău și bine, între ce le e de ajutor și ce îi dezavantajează.

Și da, oricât de des mi s-ar părea că bunicii sunt niște copii mai mari și că își cresc nepoții după reguli depășite, nu-i pot concura când vine vorba de disponibilitate sufletească. Vocea lor va suna întotdeauna mai cald, mângâierile vor fi mereu mai pricepute, și poveștile mai spumoase.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație