Ce le citim copiilor

Cum îi facem pe cei mici să se îndrăgostească de cărţ

Uite, se adevereşte. Maria tocmai a împlinit doi ani şi a început să asculte poveşti. Mă roagă chiar ea să-i citesc, iar acum câteva zile mă alerga prin casă cu o cărţulie despre Buddha din care îi citisem câteva rânduri, mai mult aşa, a resemnare, căci ştiam că n-o interesează poveştile. (Ca să vezi câte lucruri false ştim despre copiii noştri.)

În fine, deci a început să mă alerge prin casă strigând “Mami, Bu-da!”, ba chiar să-mi bage cartea sub nas şi atunci când o culc. Pana acum aveam o problemă: copilul nu e interesat să i se citească. Acum am altă problemă: ce să-i citesc eu oare copilului mai paşnic, mai luminos şi mai puţin înspăimântător sau violent?

 

Neavând răbdare de poveşti, până acum îi puneam Mariei diafilme, cu un aparat veeechi (însă funcţional) cumpărat de la antichităţi. Am două filme mari şi late: Albă ca Zăpada şi Scufiţa Roşie. Maria le iubeşte şi le cere la culcare, eu le semi-detest. Da, deşi eu le-am cumpărat, aş fi vrut să am alte opţiuni. Prea se împuşcă şi se ucid personajele astea între ele. Le-am mai cosmetizat eu pe ici, pe colo, ca să pară mai paşnice, dar până la urmă Împărăteasa tot încearcă s-o lichideze pe fiică-sa vitregă şi frumoasă de numa’, iar Scufiţa Roşie tot în burta lupului ajunge. Deşi conştientă că şi poveştile astea au rolul lor şi că la un moment dat va afla şi ea că pe lume există uzurpatori, împărătese rele, surori vitrege intrigante şi situaţii nedrepte, ba chiar şi puşti sau buzdugane, zmei, căpcăuni şi spâni, tot vreau să-i protejez, măcar pentru o vreme, inocenţa şi să nu-i populez mintea cu situaţii războinice. Resursele mi-au fost, până acum, limitate. Cărţile mai mult se măzgăleau şi se priveau. Uraaaa, a venit vremea să fie citite!

 

Aşadar, mi se deschid orizonturi noi, aproape nelimitate. Trec cu degetul și mătur cu privirea opţiunile din bibliotecă. Adio cărţi cu text puţin şi ilustraţii gigantice, ne apucăm serios de citit. Dar care sunt cărţile care vor sta de acum pe noptiera noastra? Am făcut trei categorii care rămân deschise şi în perpetuă completare:

 

Categoria ÎNCĂ NU: Poveştile chinezeşti mi se par cele mai paşnice şi mai înţelepte, dar cam plicticoase. Plus că toţi au nume ciudate. Şi meditează cam mult, or copiii au nevoie de acţiune, să se întreprindă carevasăzică ceva întru distrarea lor. Le păstrez pentru vremuri mai filosofice.

Cândva, mai târziu, i-aş recupera de pe acelaşi raft pe Morcoveaţă, pe minunata Alice în Ţara Minunilor şi pe Micul Prinţ, împreună cu Peter Pan şi personajele ghiduşe ale lui Roald Dahl. Deocamdată îmi par cam elaborate pentru cei doi ani năvalnici ai Mariei. Şi tot pe mai târziu îl păstrez pe mincinosul de Münchausen, pentru ca înţelesurile unei asemenea poveşti se dezvăluie puţin mai greu.

 

Categoria DA: De pe meleagurile noastre mi se par adorabili Apolodor şi Arpagic, un pinguin şi un motan pe care mi-ar fi plăcut să-i inventez chiar eu, dar iată că au fost inventaţi de Gellu Naum şi de Ana Blandiana. Aventurile celebrilor Păcală şi Tândală sunt pline de umor şi destul de paşnice, se acceptă. Poeziile Otiliei Cazimir, recuperate de un anticar din cine ştie ce pod umed, primesc repede, pe sub mână, un loc privilegiat – le iubeam când eram mică atât de mult!

Urmeaza Aventurile lui Habarnam, cu toţi piticii ei inventivi şi năstruşnici. Accept cu bucurie şi rezerv un loc în faţă pentru Ridichea uriaşă, poveste populară rusească, pentru că îmi amintesc cu nostalgie cât de tare îmi plăcea când eram copil şi că a fost primul film pe care l-am vazut la cinematograf.

Aţi înţeles: caut poveşti cu tâlc, paşnice, poznaşe, caraghioase, călduţe şi simpatice. Toţi prietenii pe care şi-i face Dorothy în drumul către Oz sunt genul meu (ah, numai de nu s-ar fi ivit vrăjitoarea aia blestemată, pusă pe răutăţi!); cei care se descoperă curajoşi, deşi se credeau laşi, urâţii care învaţă să se vadă frumoşi, prostănacii care descoperă că îi duce capul mai ceva ca pe Mark Zuckerberg.

 

Categoria E DE SĂPAT: Aici înclud Poveştile nemuritoare, Basmele românilor şi, în general, mai toate basmele (Fraţii Grimm, Charles Perrault, Hans Christian Andersen, Ioan Slavici, Petre Ispirescu, folclorul nordic, balcanic, arabesc etc) îmi dau bătăi de cap. Ştiu că am crescut cu ele, dar le-aş ocoli o vreme. Sper să nu fie Maria singurul copil care nu ştie cine este o anumită fetiţă care s-a jucat într-o noapte friguroasă cu nişte chibrituri.

Ştiu, Delia a scris aici despre faptul că poveştile copilăriei noastre, agresive cum sunt ele, îi oferă copilului şansa de a trece mai uşor peste frici şi angoase. Pentru Maria simt că încă nu e vremea. La doi ani caut pentru ea poveşti cu personaje care îşi descoperă frumuseţea, puterea, bunătatea, care nu ucid, nu se bat, nu se muşcă şi nu se trag de păr şi ştiu că va veni şi vremea poveştilor înfricoşătoare, cu copii părăsiţi în pădure şi lupi care devorează iezi atunci când capra nu e acasă.

 

Şi vă mai dau un pont: pentru călătoriile cu maşina alături de copiii care sunt buni ascultători, încercaţi un audiobook. Multe edituri de la noi au colecţii întregi de audiobookuri pentru copii, de la Aventurile lui Habarnam la Întoarcerea lui Arpagic sau Micul Prinţ. Iar dacă vă spun că sunt citite de actori ca Marian Râlea, Mariana Mihuţ sau Florian Pittiş, o să vă aduceţi aminte de discurile de pe vremea copilăriei, nu?

 

Da, mi-am cam făcut un plan, vreme să avem de citit! Acum să-mi astâmpăr şi curiozitatea: voi ce le citiţi copiilor care de-abia încep să asculte poveşti (dar despre care ştiţi sigur că înţeleg tot)?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație