Cum putem să-i înţelegem mai bine pe copiii noştri privindu-le desenele
M-am nimerit într-o după-amiază la un atelier de desen organizat de una dintre librăriile mari din București. Amfitrioana atelierului, care era psiholog, s-a uitat foarte atent la ce și cum desenează copiii invitați. A stat apoi de vorbă cu părinții și le-a povestit câte ceva despre ce vede în desenele copiilor. Am asistat la o scenă foarte emoționantă, care mi-a rămas de atunci foarte vie în minte. Apropiindu-se de una dintre mămicile care asistau, i-a spus că vede în desenul celui mic că acesta suferă foarte tare în urma rupturii de tatăl său. Mama copilului o privea încă neîncrezătoare, ca atunci când un astrolog de la televizor nimerește, din pură coincidență, evenimentele vieții tale. Doamna psiholog a continuat, spunându-i în ce fel e afectat copilul de mutarea tatălui, de timpul scurt pe care îl petrece cu mama și de relația dificilă cu bunica maternă. Către sfârșit, mama era atât de copleșită că a început să plângă. Toate detaliile intime pe care psihologul i le spunea erau adevărate și îi erau cunoscute. Trăirile atât de intense și de copleșitoare ale propriului său copil îi fuseseră însă atât de străine, ca și cum un zid opac, cumplit de înalt, o împiedicase să îl vadă, să îl simtă, să îl cunoască.
Plecând de acolo, am fost curioasă să aflu dacă istoria la care asistasem își avea explicația într-o senzațională intuiție personală sau dacă această ramură a psihologiei este într-adevăr atât de exactă, de precisă, aproape matematică.
Presupun că adevărul este undeva la mijloc. Interpretările psihologice ale desenelor făcute de copii sunt foarte corecte, revelatoare și precise, însă în orice interpretare intervine și flerul, empatia sau intuiția celui care privește desenul. De aceea, fiecare dintre noi poate descifra câteva dintre enigmele pe care le ascund desenele copiilor noștri, dacă ne ghidăm dupa câteva reguli simple. Nu vom ajunge poate niciodată să descifrăm cu exactitate povestea de viață din spatele unor linii și culori, dar îl vom putea cunoaște mai bine copilul care desenează.
În comparație cu noi, persoane fără pregătire psihologică, specialiștii folosesc câteva teste standardizate, urmărind anumite indicii și elemente. Cele mai cunoscute sunt testul figurii umane, testul arborelui, testul casei și testul familiei. În funcție de plasarea anumitor elemente, de dimensiunile altora, analizând culorile folosite sau presiunea exercitată pe foaie, psihologul poate extrage informații interesante nu numai în legătură cu starea lucrurilor, dar și în legătură cu universul interior al copilului, cu temerile, nevoile, neîmplinirile sau frustrările sale.
Ceea ce putem face noi este să urmărim câteva elemente de bază atunci când le oferim copiilor șansa să se exprime prin desen. În primul rând, atunci când le puneți la dispoziție copiilor spațiul și instrumentele de lucru, încercați să nu îi influențați prea mult, ghidându-i sau limitându-le formele de expresie. Oricât de mic ar fi copilul, de îndată ce este capabil să țină în mână un creion și să traseze linii pe o foaie, el ne va spune prin acestea foarte multe despre sine.
