Certurile între copii, dar mai ales între părinţi, faza pe şcoală

certurile-intre-copii-totul-despre-mame

Cât este de benefic ca părinții să intervină între certurile dintre copii?

Nu îmi amintesc vreo dată din copilărie în care să ma fi certat cu una dintre prietenele mele și bunicii sau părinții să se fi băgat în cearta noastră. Îmi amintesc, în schimb, că de fiecare dată ne „împingeau de la spate” sa ne împăcăm și să ne jucăm frumos împreună. Astăzi, însă, conflictele între părinții copiilor implicați în conflicte iau deseori proporții mult mai mari decât cele de la care s-a pornit, cele ale copiilor.

Bunica mea avea o vorbă: „Aşa-s copiii, acum se ceartă, acum se împacă. Nu te băga între ei!” Sub ochii bunicii ăsteia am crescut primii şase ani, cu ea ieşeam afară şi, credeţi-mă, nu s-a băgat o dată între certurile dintre mine şi alt copil. Nici când Lucica, vecina mea, mi-a turnat o găletuşă cu nisip în cap, nici atunci când eu m-am răzbunat, trântind-o cu capul de asfalt. Nici nu s-a certat bunică-mea cu madam Lazăr, mamaia Lucicăi. Ne-au băgat în casă, ne-au spălat şi curăţat, ne-au certat puţintel şi gata, şi-au reluat tricotatul şi povestitul pe banca din fața parcului. Iar noi, fetele, ne-am reîntors la joacă, împreună, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Varianta mea și varianta… celeilalte mame

Bună era învăţătura bunică-mii. Dar de la vorbă la faptă… Uite-aşa îmi vine să pun mâna pe telefon uneori şi să îi spun vreo două, la cald, mamei lui F., colegul de clasa al lui fii-miu, să afle şi ea ce i-a făcut odrasla ei puiului meu. Să şi-l mai ţină în frâu, că în fiecare zi aud ba că i-a luat nu ştiu ce, ba că l-a înjurat, ba că a râs de el. Încerc însă să mă calmez şi să fiu o doamnă a la 2016: scriu un email. În care îmi vărs tot năduful. Stau cu ochii pe telefon, să văd dacă îmi răspunde. Între timp, îl mai întreb pe fii-miu, a cincea oară, ce s-a întâmplat exact. Cu detalii, cu nuanţe. Îmi răspunde din ce în ce mai agasat şi plictisit de întrebările mele, după care îmi trânteşte un „dar nu contează aşa de mult!”. Ce ştie el! Până la urma vine şi mailul de răspuns. Şi eu care îmi făceam griji că nu am fost succintă şi că am scris prea mult. Ia te uită cât a scris mama lui F.! Şi ia te uită ce a scris! Că de fapt al meu l-ar fi înjurat primul şi că…

Va sună cunoscut scenariul de mai sus? Aşa-i că socoteala bunicii nu se potriveşte cu cea din târgul nostru de astăzi? Ce s-a întâmplat oare între timp? De ce nu pot aplica ce spunea bunică-mea?

Comunitățile copilăriei noastre sunt atât de diferite față de cele actuale

Nu cunosc foarte bine decât câţiva dintre părinţii colegilor de clasă ai băiatului meu. Ne aducem copiii la şcoală din diferite colţuri ale oraşului. Cu majoritatea dintre ei mă întâlnesc numai de două, trei ori pe an, la serbări şi la şedinţele cu părinţii. Pe alţii nu îi cunosc deloc. Le cunosc în schimb numele şi adresa de mail, pe care, însă, nu le-aş putea „lipi” de un chip. Comunităţile şi-au schimbat structura faţă de cele din anii ț80, aşa încât ne vine mult mai uşor să ne „combatem” o adresă de mail, în lipsa unui chip.

Alergăm de dimineaţă până seara la serviciu şi apoi la cumpărături. Acasă, treabă în continuare. Încetul cu încetul, un sentiment acut, şi deseori bine ascuns, de ruptură începe să îşi facă culcuş în sufletul nostru. Ne simţim departe de propriul copil, realizăm că nu ştim foarte multe despre sufletul lui, despre prietenii săi, avem senzaţia că lucrurile ne scapă de sub control. Intrăm în panică! Nu vrem să i se întâmple nimic rău, nu vrem să fie abuzat, vrem să aibă relaţii armonioase cu cei din clasă, să crească echilibrat şi fericit. Cu cât avem mai puţin timp de petrecut împreună, cu atât parca am vrea să îl protejăm mai mult.

Certurile dintre copii printr-o oglindă deformată

Panica şi vina care îmi strigă din interior „fă-ţi timp mai mult pentru el” acţionează asupra minţii mele precum o oglindă deformată. Un conflict minor, pe care copilul îl povesteşte relaxat, în mintea mea capătă proporţii uriaşe. Întrebările mele repetate, uneori insinuante, nu fac altceva decât să îl învenineze faţă de colegul cu care a avut cearta. Deşi îmi spun în gând că trebuie să păstrez echilibrul, să îl ajut să înveţe cum să traseze limite atunci când se simte atacat şi cum să ierte, îl tot zgândăr cu întrebări. Continui subiectul şi atunci când cred că el nu mă aude, la o discuţie „între patru ochi” cu tatăl său. Acolo îmi dau frâu liber şi mai mult nervilor, fricilor şi vorbelor grele.

Deseori părinții sunt cei care întrețin conflictele dintre copii

Am realizat că de multe ori cei care întreţin conflictele între copii suntem noi, părinţii lor, exact cei care ne dorim tot binele pământului pentru ei. Cum facem asta? „Bătând monedă” la infinit pe certurile minore. Nu iau în discuţie cazurile cu adevărat grave, de intimidare, agresiune fizică şi verbală extremă etc. Dar experienţa mi-a demonstrat că noi, adulţii, continuăm deseori pe mailuri, telefoane, sms-uri un conflict care, în primul rând nu este al nostru şi, în al doilea rând, a fost de mult rezolvat de către copii, în stilul lor caracteristic: prin joacă. Cu fiecare nouă replică pe care o primim sau o dăm „părţii adverse” mai adăugăm încă o învăţătura-armură pe umerii copilului: „Dacă F. te mai ţine de vorbă în oră să îi spui doamnei învăţătoare” sau „Evită să te mai joci cu F., nu e un copil cuminte şi te poate trage şi pe tine în necazuri”. Nu de puţine ori, copiii reintră în conflicte pe baza imaginii negative pe care noi, părinţii, i-o construim celuilalt.

Mai bine la o cafea, decât pe mail

Faceţi un mic exerciţiu de imaginaţie: cum ar arăta ziua voastră la serviciu, ştiind că trebuie să împărţiţi biroul cu un coleg cu care aveţi un conflict? O zi oribilă, exact! Aşa se simt şi copiii noştri, în cele patru sau şapte ore de şcoală. Cu toate astea, noi, adulţii, cei maturi, alegem certurile pe mail şi nu faţă în faţă, în timp ce pe ei îi trimitem să îşi petreacă o dimineaţă întreagă ambalaţi în ură şi agresivitate. Noi alegem varianta laşă, ridicând aberant ştafeta pentru copiii noştri. Not fair, cum spune englezul!

Anul acesta am intrat în clasa a cincea cu fiul meu şi mi-am propus două lucruri: să îl încurajez să stabilească limite, să ierte şi să cultive relaţii pozitive cu cei din clasă şi să nu am nicio „ceartă” cu părintele altui copil decât faţa în faţă, ascultând şi varianta lui. Uraţi-mi succes!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()