Atenție, performanța poate fi o capcană!
Vara asta se va împlini un an de când băiatul meu face înot de performanță. Când ne-a spus antrenorul că vrea să îl coopteze în echipa celor mai buni, m-am umflat de mândrie ca o broască şi n-am stat pe gânduri. Am spus “Da!” înainte să gândesc măcar o secundă consecințele.
Îi vedeam pe copiii de la performanță uneori, la antrenamente. Cu trupurile frumos sculptate, disciplinați, mai maturi decât răsfățații de la agrement. Iar când săreau în apă mi se oprea respirația… Copilul a fost şi el fericit. Urma vacanța de vară, aşa că aveam timp din belşug să îl dedicăm performanței. Prima veste a fost că antrenamentele zilnice încep de la ora 8 dimineața. Aşa că toată vara trecută ne-am trezit la 6.30. Acum, după aproape un an, încerc să trag linie şi să văd dacă ne dă cu plus. Vă mai spun ceva: rândurile pe care le scriu sunt 100% sincere şi nu militează pentru nimic. Sunt pur şi simplu întâmplările noastre. Mie mi-ar fi fost extrem de util să citesc toate astea înainte să spun acel DA. Ca să îmi fie mai simplu să cuantific ceva greu de cuantificat oricum, voi face lista cu bune şi rele, ca la carte. Desigur, un sportiv ar putea să mă contrazică în multe. (Atenție! Nu sunt sportivă, n-am fost niciodată. Vorbesc strict din punctul de vedere al unei mame. )
Copiii și sportul de performanță: lucruri foarte bune
1. Disciplina
Sportul de performanță sădeşte în copil o disciplină asumată pe care cu greu poți să i-o insufli tu, ca părinte. E o disciplină naturală, bazată de acțiune şi consecință. Sari prost, dai cu burta de apă. Mănânci ciocolată, te îngraşi şi te costă la timpi. O lălăi la teme, n-ai timp de antrenament. Te culci prea târziu, te trezeşti obosit, prin urmare înoți prost. Nu merge cu zăhărelul şi nici cu păcăleli inutile. Cel mai rapid ajunge primul. Ca să fii primul, munceşti.
2. Imunitatea
Astă-iarnă, am fost la bazin când afară viscolea. Mergeam cu gecile, cu fularul, căciula, phoenul şi ieşeam de la bazin cu inima cât un purice. Nu s-a îmbolnăvit nici măcar o dată de la frig, a luat câteva viroze de pe la şcoală, dar sistemul lui imunitar s-a călit ca un soldat.
3. Camaraderia şi fair-play-ul
Apar în sport, între copii. Mai ales la concursuri, când stau cu orele pe marginea piscinei aşteptându-şi rândul. Inventează jocuri, împart fructe, prosoape, ochelari de înot. E o armonie extraordinară şi n-ai să vezi certuri ca-n parc, ori vorbe urâte. Îi uneşte sentimentul că sunt speciali şi că au ceva de făcut acolo. Foarte fain şi impresionant.
Copiii și sportul de performanță: lucruri discutabil bune
1. Competiția acerbă
Într-un concurs de performanță, participă câteva sute de copii şi iau medalii primii trei de la diferite categorii de vârstă. Dacă ai vedea copilul meu înotând la mare, în piscină, ai rămâne cu gura căscată. Dacă-l vezi alături de competiția de la performanță, ți-e indiferent. E pe la mijloc, în zilele bune. Nu a câştigat medalii, deşi efortul lui e incredibil. Majoritatea copiilor sunt în situația asta. Doar câțiva ajung pe podium şi eu îi consider nişte mici semi-zei, atât sunt de furmoşi şi de talentați şi de harnici. Dar restul pleacă acasă destul de obosiți şi de trişti, fără medalii lucioase la gât. Nici măcar de participare, fără nicio dovadă palpabilă a efortului pe care şi ei l-au făcut. Se redresează moral, dar mi-e teamă că ar putea să se împace cu ideea mediocrității personale. Şi mama din mine vă spune că doare al naibii de tare să vezi asta. Să tot iasă pe la mijloc îl poate motiva să se încerce mai mult. Dar îl poate face, de asemenea, să se împace cu ideea că nu poate mai mult, că atât valorează.
2. Ataşamentul față de instructor
Frumos la început pentru că ai, brusc, o autoritate nouă pe care copilul o acceptă cu dragă inimă. Neplăcută în timp, dacă, de exemplu, pleacă la un alt club şi tu te ții după el de dragul copilului, deşi ajungi să străbați jumate din oraş zilnic. Relația dintre antrenorul de performanță şi copil e mai puternică decât cea pe care o dezvoltă cu un dascăl sau cu un alt profesor. E mai intimă, mai puternică. Şi e înfiorător de greu să ştii că un om străin, până la urmă, are atât de multă influență asupra copilului tău, fie ea şi pozitivă.
Copiii și sportul de performanță: lucruri rele
1. Mai puțină copilărie
Indiscutabil, în opinia mea, copiii merită copilărie. Iar performanța nu-ți prea lasă timp pentru aşa ceva. Sportul de agrement e cu totul altă mâncare de peşte, în timp ce performanța se furişează încet, încet şi micşorează drastic timpul pe care copilul îl are la dispoziție ca să fie copil. Mă îngrijorează să îl văd pe al meu cât este de dedicat cauzei înotului. La început îmi plăcea. Acum nu mai ştiu ce să spun. Pentru că toate orele alea de la bazin înseamnă mai puține ore pentru joaca afară, pentru citit, pentru chitara de care vrea să se apuce. Înseamnă încrâncenare şi ce te faci dacă vezi că n-are şanse să ajungă Michael Phelps 2, în timp ce el asta visează?! Cum îi spui că, în ciuda eforturilor sale, datele lui fizice nu sunt cele ale unui mare campion la înot?!
2. Gust amar
Copilul meu nu vrea să renunțe. I-am spus că o poate face în orice moment şi, personal, îl consider campionul nostru absolut, indiferent ce timp ar scoate la proba de fluture. I-am redus frecvența antrenamentelor la trei pe săptămână. Inițial, s-a întristat. Apoi, şi-a dat seama că poate face alte lucruri de care aproape uitase. Inclusiv să se… relaxeze! Să se joace în spatele blocului “Țară, țară vrem ostaşi”. Nu ştiu exact cât o s-o mai ținem aşa şi nici dacă vom continua cu performanța. Eu mi-aş dori să îl aud spunând că îi ajunge să facă înot de agrement pentru că e un sport extraordinar, poate cel mai bun dintre toate. Dar nu vrea. Îmi spune că decât să facă de agrement, mai bine se lasă de tot. Probabil i se pare umilitor. Ca şi cum tot ce a muncit până acum nu mai are nicio relevanță.
Asta e capcana de care vorbeam şi despre care nu m-a avertizat nimeni. Nici n-am întrebat… Am mers pur şi simplu înainte, orbită de mândrie părintească şi de dorința de a-l vedea pe copilul meu fericit. Acum sunt plină de îndoieli dacă am făcut o alegere corectă pentru el. La modul cel mai obiectiv, habar n-am dacă, după ce tragem linie, ieşim pe plus sau pe minus.
Voi ce experiențe aveți?
