”Dar ce? E după el? El e copil!” Am auzit replica de mai sus în repetate rânduri, uneori fiindu-mi adresată, alteori prinzând-o din zbor de pe te miri unde. ”Da, dar e tot om!” obișnuiam să răspund când cineva îmi zicea ceva de genul acesta și răspunsul venea imediat înapoi: ”Nu e chiar așa! E un copil, totuși!” Mai grav e că am întâlnit și mămici care sunt de aceeași părere.
Citește și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, un bun ”manual” de privire a lumii prin ochii propriului copil.
Și totuși, suntem oameni
Cu toții suntem oameni, cu diferența că adulții se cred mai oameni decât copiii. De fapt, nu se cred mai oameni, ei sunt oamenii. Copiii sunt ceva nedefinit, ceva în formare, ceva ce rămâne de văzut dacă va deveni sau nu om. Oare nu e de datoria noastră să-i ajutăm să fie oameni? Cam cât de tare îi ajută desconsiderarea asta și nerecunoașterea apartenenței la propria specie?
Când începe să vorbească, îl iei imediat cu noțiunile elementare de anatomie. Îl înveți unde e gura, nasul, urechea, puța. Te bucuri când îți răspunde la întrebări indicând ce i-ai solicitat. Abia începe să se dezmeticească pe lumea asta, să vadă ce e în jurul lui, să se perceapă pe el și noi începem să spunem că nu e om. Oameni suntem numai noi, ăștia mai mari. Ei sunt altceva…
Da, ei sunt copiii, iar noi adulții atotputernici care îi pot controla, le pot ordona să mănânce ce nu le place sau când nu le e foame, să doarmă chiar dacă nu le e somn, să stea îmbrăcați chiar dacă le e cald, să le placă ce le spunem noi că trebuie să le placă, pentru că cine mai e adult și OM ca noi?
Noi, oamenii, știm ce e mai bine pentru ei. Știm asta fără să-i întrebăm, fără să-i ascultăm, fără să fim atenți la ei, fără să ținem cont de părerea lor. Noi am trecut prin viață, știm mai bine!
Copiii chiar sunt oameni
Prin adolescență, îmi amintesc că toate discuțiile în contradictoriu pe care le aveam cu mama sfârșeau, inevitabil, cu replica: „Te-am făcut om, si tu?” Și nu e mama singurul exemplu de acest gen. Era perioada în care începeam să-i ies din cuvânt, să nu mă mai supun controlului, să-mi manifest propria voință. Erau ultimele încercări ale mamei de a controla ceea ce până atunci fusese simplu de controlat: un copil.
Eram, de fapt, un fost copil care ajunsese om (n-am înțeles când s-a produs transformarea) și nu era recunoscător pentru asta.
Creștem oameni, nu-i creștem să-i facem oameni!
Sunt oameni de când se nasc și nu sunt nicio clipă altceva. Noi suntem cei care, de cele mai multe ori, uităm să fim oameni cu ei și ne pierdem printre probleme de adulți, uitând că lângă noi, pe undeva, crește un om. Chiar dacă e mai mic, nu înseamnă că e mai slab, că poate fi dominat, controlat, dresat. E doar mai mic, e copil, dar e om!
Nu vă mai credeți mai oameni decât de copiii. Fiți oameni și tratați-i și pe ei omenește!
Citește și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, un bun ”manual” de privire a lumii prin ochii propriului copil.
