„Copilul meu drag, fii liber să-ţi testezi limitele și să înveți independenţa!”

independenta copiilor totul despre mame

Independenţa e o redută greu de cucerit, iar unii dintre noi trăim toată viaţa dependenţi de standardele şi de visele altor oameni

– Îmbracă-te, e foarte târziu şi trebuie să pleci la şcoală!
– Dar nu mi-ai pregătit hainele!
Iau maldărul de haine şi îl fac vânt spre el, zorind spre alte treburi mai urgente.
– Te-ai îmbrăcat? Ţi-ai pus puloverul?
– Dar nu e întors pe faţă, soseşte replica, pe un fond de lamentare.

Copiii noștri, între independență și dependență

Un şcolar care refuză să îşi întoarcă hainele pe faţă şi un copilaș de un an cu scutecul plin: unul dintre ei va trebui să înveţe să se descurce singur. Şi ce satisfacţie ar avea cel mic dac-ar primi acces la scutecul buclucaş!

Cam asa sunt diminețile noastre. Şi, de fapt, îmi dau seama ca aceste dimineți se împart în două categorii, deocamdată legate doar de copilul de şcoală: cele în care mă culpabilizez, reproşându-mi că nu am fost în stare să cresc un băiat mai independent, care să-şi poarte de grijă măcar cu îmbrăcatul; pe de altă parte, există cele în care nu îmi reproşez nimic, pentru că se descurcă perfect de unul singur. Cum aşa? Foarte simplu: totul ține de context…

Pot sau nu să-mi învăț copiii să fie independenţi?

Trecând de la culpabilizare la lipsa reproșurilor, realizez că sunt mamă şi natura mea este să protejez. Am nevoie să ştiu că îmi sunt copiii în siguranţă, că nu suferă, că le e bine. Ştiu să îi feresc de pericole, să le pun limite, să strâng după ei, să le arăt cum se face şi de multe ori chiar să fac în locul lor. Şi, recunosc, uneori îi mai și cicălesc. E jobul meu! Prezenţa mea e vitală pentru ei, însă la fel de importantă este, în unele cazuri, şi absenţa.

E adevărat ca am acționat în anumite situații diferit. Spre exemplu, bebeluşul de un an a mers independent în picioare, relativ repede. M-am abţinut să îl iau de mânuţe, m-am abţinut să îl ajut să păşească. Mai mult, am interzis şi altora să îl ajute. Un mers echilibrat se dezvoltă doar atunci când copilul are mâinile libere, când le foloseşte pentru a se balansa. I-am dat oportunitatea să exerseze şi am stat la câţiva paşi distanţă.

Pe de altă parte, fiul meu cel mare a învăţat să bată cuie ca un profesionist, pe la trei ani şi ceva, pentru că nu am fost lângă el. Cu siguranţă, de-aş fi fost, nu ar fi pus mâna pe cuie!!! Aşa că, eu fiind absentă, iar taică-sau cu capul în nori, copilul a copiat muncitorii de pe şantier şi la patru ani se putea lăuda cu această aptitudine: de a bate un cui perfect drept. A reuşit. Singur.

Rememorând toate astea, îmi dau seama de un lucru pe care îl pot spune răspicat: copilul meu drag, nu te pot învăţa punct cu punct cum să fii independent, dar mă pot educa să îţi dau spaţiu, să păstrez distanţa pentru ca tu să ai înspre ce să alergi, să îţi las libertatea de a-ţi încerca abilităţile, de a-ţi testa limitele!

Lecţia stimei de sine, baza independenței de mai târziu

Și iată că, datorită copiilor mei, îmi mai dau seama și de alte lucruri. Sunt un adult care rosteşte deseori “bravo”. Ba mai mult, sunt un adult care are nevoie să audă “bravo” în permanenţă. Asta spune foarte multe despre stima de sine; și a mea, şi în general vorbind. Știm bine că stima de sine nu se construieşte cu “bravo”.

Dacă vreți să aprofundați subiectul, vă recomandăm aceste articole: Cinci motive pentru a nu mai spune „bravo!” și  Alfie Kohn: „Da, critic lauda!”

Stima de sine, strâns legată de ideea de independenţă, nu vine din aprobarea adulţilor binevoitori din jurul nostru.  Aşa vom juca mereu rolul celor care încearcă să le facă pe plac, ne vom teme că îi dezamăgim, îi frustrăm cu lipsa noastră de perfecţiune sau ne vom revolta. Riscăm să ne trăim viaţa dependenţi de standardele altor oameni.

Nu pot să îi predau lecţia independenţei, dar îl pot învăţa să fie responsabil

Așadar, chiar dacă nu pot preda punctual lecția independenței și chiar dacă independenţa se învaţă și în absenţa mea, succesul meu ca părinte vine când reuşesc să cresc un copil responsabil.

Acest lucru înseamnă să fiu consecventă în lucrurile mărunte, să nu fac pentru copil ceea ce poate el să facă singur, de la hrănitul cu linguriţa, la treburi casnice sau gestionarea prieteniilor şi antipatiilor sale.

Aşadar, copile, întoarce-ţi singur puloverul pe faţă!

Te voi asculta când îmi povesteşti despre prieteniile destrămate, dar nu voi interveni în nici un fel. În felul acesta, vei învăţa să discerni între oameni. Îţi voi arăta cum se spală vasele, iar după aceea le vei spăla şi tu, regulat, pentru că faci parte din familie. Vei învăţa să plantezi flori, pentru că, mai târziu, să ştii să plantezi o grădină. Da, ştiu că acum preferi să îmi întinzi mie treaba pe care o ai de făcut, dar iubirea, uneori, stă deoparte şi te lasă să încerci tu singur.

Copilul meu, vreau să-ţi las puterea de a te construi, cu sentimentul că ai reuşit acolo unde altă dată ai fi eşuat, izbutind prin forţe proprii!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()