Implicaţii psihologice vizibile peste ani
Copiii timizi, cei care prezintă dizabilităţi fizice sau psihice, nou veniţii, în general copiii care aparţin unei minorităţi de orice fel (prea slab, prea gras, purtător de ochelari, care studiază trombonul, membru al unei etnii etc) sunt victimele frecvente ale intimidării. În încercarea lor de a-şi face prieteni şi de a depăşi barierele dintre ei şi ceilalţi copii, pot îngădui din partea celorlalţi încălcări frecvente ale limitelor. Este un preţ pe care sunt dispuşi să îl plătească în schimbul unei false şi temporare prietenii. Conform studiilor psihologilor, efectele devastatoare se văd peste ani: ajunşi adulţi, aceştia au în continuare probleme de relaţionare. Le este dificil să lucreze în echipă, prefera socializarea pe internet celei față în faţă, nu au încredere în ei, nu au curaj să spună ceea ce gândesc (mergând până la activităţi cotidiene, precum alegerea îmbrăcăminții, destinaţiei de vacanţă, filmul de vizionat etc), suferă de depresii recurente, sentimente de însingurare, mergând uneori până la tentative de suicid.
La polul opus, intimidarea poate genera reacţii extroverte. Copii care au suferit asemenea abuzuri în primii ani de şcoală, ajunşi adolescenţi, încearcă echilibrarea stării emoţionale resimţite transformându-se la rândul său în nişte torţionari ai propriilor colegi mai mici, ai partenerului/prietenei, mergând în cazurile extreme până la tentative de omucidere. Consumul de alcool sau droguri, încălcări frecvente ale legii pot fi considerate de asemenea o „soluţie” de către aceşti copii.
Partea cea mai dureroasă a intimidării suferite în copilărie vine abia atunci când ajuns adult, când fostul copil devine la rândul său părinte. Aşa cum s-a întâmplat în cazul meu, pusă în situaţia de a-mi apăra copilul, nu am ştiut ce să fac decât în momentul în care am cerut transferul şcolar. Nu am depus însă nicio plângere împotriva învăţătoarei, nici măcar verbală. Soluţia mea a fost să fug, nu să lupt. A doua oară, în fata bluzei sfâșiate, încercam să îi spun băieţelului meu să nu facă mare caz din asta şi să încerce să îl evite pe colegul cu pricina. Deşi depăşisem vârsta şcolară, amintirile propriilor experienţe îmi cauzau încă anxietate. Reacţia automată este fie de supraprotejare a propriului copil, fie de a-i transmite (chiar şi indirect) mesajul că este în regulă să suporte tachinările colegilor.
Ce poţi face tu pentru copilul tău
Într-un caz fericit, copilul va veni şi va spune părintelui că este victima constantă a colegilor. În alte cazuri părintele îşi va da seama, fără a avea confirmarea imediată din partea copilului. Iată ce poţi face în această situație:
- Mesele în familie în care se vorbeşte liniştit şi într-o atmosferă veselă despre pățaniile fiecăruia de peste zi reprezintă o bună metodă de prevenire a toleranţei la agresivitate. Sunt momente tocmai bune de clădit o relaţie apropiată între părinţi şi copii, momente ce te pot ajuta în depistarea la timp a oricărei urme de agresiune din viaţa copilului tău. Deseori cicatricile nu îmbracă forma zgârieturilor sau vânătăilor, ci a unor urme psihologice bine ascunse.
- Ajută-ţi copilul să dezvolte relaţii sociale. Copiii înconjuraţi de prieteni beneficiază de un fel de protecţie socială împotriva agresorilor, care se vor teme de reacţia grupului în cazul unei posibile hărțuiri.
- Liniștește-l. Unui copil agresat îi este fie teamă, fie ruşine să îşi demaşte agresorii. Face parte din procesul de intimidare. Fii alături de el şi spune-i că un astfel de comportament este intolerabil şi că vei face totul ca el să înceteze.
- Linişteşte-l încă o dată! Frica şi ruşinea din sufletul copilului tău pot fi cu mult mai puternice decât îţi închipui. Stai lângă el şi asigură-l din nou şi din nou că nu este singur. Victimele abuzurilor de acest fel nu vor să fie considerate slabe sau fricoase.
- Nu îl încuraja să se apere singur.Acest lucru poate agrava şi mai rău situaţia. Cei care folosesc intimidarea nu caută decât o reacţie din partea celor vizaţi. Odată ce o obţin, vor continua comportamentul dominator.
- Afla cât de multe detalii poţi despre ce i se întâmplă copilului.
- Încurajează-l să găsească el însuşi o soluţie. Un studiu condus de către Shawn Achor, profesor la Universitatea din Harvard şi conferenţiar TED pe tema copiilor-victime ale hărțuirii în şcoli a scos la iveală un lucru cert: fericirea este o opţiune de viaţă care se poate învăţa! El recomandă părinţilor să îşi încurajeze copiii să schimbe mediul neplăcut în care trăiesc, folosind metode pozitive descoperite de ei înşişi şi nu livrate de-a gata de către părinţi. Rezultatul pe termen lung – copii cu stimă de sine crescută şi un mediu mai puţin violent.
- Plângerea oficială.Dacă situaţia persista, încurajează copilul să denunţe situaţia conducerii şcolii. La rândul tău, ia legătura cu persoana căreia i s-a comunicat situaţia şi urmăreşte măsurile care au fost luate.
- Ajutor specializat. Dacă tu însăţi ai fost victima intimidărilor în perioada şcolară este foarte probabil să nu poţi reacţiona în beneficiul copilului tău. În astfel de cazuri apelarea la ajutorul unui psihoterapeut este cea mai bună soluţie. El te poate ajuta să vindeci rănile trecutului şi să găseşti un tip de reacţie potrivit situaţiei prin care trece copilul tău. Tot specialistul îi poate oferi copilui tău posibilitatea să se manifeste, să-şi revină, să se apere. Cel mai bun mijloc de prevenire a hărțuirii şi intimidării este creşterea încrederii şi a respectului de sine!
- Schimbaţi şcoala în cazul în care conducerea nu ia măsurile adecvate şi situaţia persistă.
- Cel mai bun lucru pe care îl poţi face în astfel de situaţii este să îl faci pe copil să înţeleagă că hărțuirea, intimidarea, agresivitatea fizică şi psihică sunt comportamente care nu trebuietolerate! Opreşte-le la timp!
