Cât de important vi se pare procesul nașterii, cât de mult afectează alegerile pe care le facem în acel moment relația noastră cu copilul? Dacă am trecut printr-o naștere traumatizantă, ar trebui să ne îngrijorăm sau tot ce facem mai departe este mult mai important?
Eu cred că poți pătrunde pe calea aceasta de a crește copii în mod conștient oricând, chiar atunci când ai devenit bunic, de exemplu. Nu este vorba numai despre a fi părinte conștient, ci despre a crește copii în mod conștient și despre a crește noi înșine în mod conștient, pentru că alături de copii învățăm tot timpul câte ceva. Cred că trebuie să începem de unde putem și să ne acceptăm greșelile, să ne împăcăm cu noi. Și să vorbim mai degrabă despre alegeri care nu au fost ideale, în loc de alegeri bune sau greșite. Remușcările și vinovăția ne fac pur și simplu și mai puțin disponibili pentru copiii noștri.
Eu le sfătuiesc pe femei să se informeze, să citească atât cât pot despre naștere, despre diferitele moduri în care pot naște, să viziteze spitalul, să își exprime opțiunile, să spună exact ce doresc. Multe femei nu știu că au dreptul să facă alegeri, că au puterea să decidă cine va fi cu ele, ce se va întâmpla cu corpul și copilul lor. Acesta este un prim pas către a deveni părinte conștient: să ne informăm.
Am vorbit despre greșeli pe care le-am făcut și despre remușcări pe care le avem. Cum ar trebui să le vorbim copiilor despre aceste greșeli, cum le cerem iertare?
Atunci când ne simțim obosiți, frustrați, când avem de lucru și nu găsim timpul necesar să le facem pe toate, ni se poate întâmpla să urlăm la copil, să-l trimitem în camera lui, să îi vorbim urât. Apoi imediat ne dăm seama că a vorbit oboseala din noi, sau supărarea, sau furia. Trebuie să mergem la copil și să-i explicăm că nu suntem mândri de ce am făcut, că ne pare rau și că n-ar fi trebuit să reacționăm așa. Însă, dacă de fiecare dată ne cerem scuze, dar nu schimbăm nimic, copiii vor învăța să nu mai aibă încredere în scuzele noastre, să nu mai creadă ceea ce spunem.
Copiii noștri vor avea ei înșiși probleme care vin din felul în care au fost crescuți, probleme pe care vor trebui să le rezolve. Cu timpul însă, făcând pași către creșterea conștientă a copiilor, să sperăm că lucrurile vor sta mai bine. E un proces de vindecare ce durează generații întregi.
Există un model care vine din tradiția amerindiană și cred că există și în alte culturi. Când începi un proces de vindecare, vindeci lucruri moștenite de șapte generații și le vindeci pentru următoarele șapte generații. Așa că e o responsabilitate uriață și o binecuvântare să putem începe propria vindecare, să devenim conștienți.
Ce impact au avut călătoriile dumneavoastră în Asia asupra filosofiei legate de creșterea copiilor? Ați întâlnit acolo stiluri mai responsabile, mai conștiente, mai empatice de creștere a copiilor?
Am văzut lucruri cum ar fi o familie întreagă dormind în aceeași colibă, de la bunici, părinți și copii până la prieteni și oaspeți, în triburile Hill din nordul Thailandei. Unii oameni se sperie în ziua de astăzi de ideea de pat pentru întreaga familie. Eu sunt pentru a dormi împreună cu copiii, pentru a-i ține aproape și a le permite să se mute în propriul pat atunci când se simt pregătiți. Am mai văzut copii mai mari ținând copiii mici în spate, întreaga comunitate participând la creșterea fiecărui copil. Copiii au chiar libertatea de a locui în orice casă din sat, la o rudă sau la un prieten. Nu trebuie să stea tot timpul cu mama și tata și au parte de modele diferite de viață, pentru că trăiesc printre oameni de vârste diferite. Nu sunt naivă și nu cred că acest stil de viață este cel mai bun, dar există în el elemente pe care le consider minunate.
În urma acestor experiențe mintea mi s-a deschis către alte moduri de viață, către ceea ce este cu adevărat important, către lucrurile de care avem cu adevărat nevoie. Există și în acele sate din Asia modele disfuncționale (femeile muncesc și guvernează comunitatea, în timp ce bărbații consumă opiu), dar am descoperit acolo pur și simplu o viziune nouă într-un context nou. În toate culturile și în toate familiile există lucruri disfuncționale și lucruri minunate.
O altă idee alternativă în care m-am implicat foarte mult este homeschooling-ul. Când fiicele mele erau foarte mici, am creat o comunitate de familii care fac homeschooling, împreună cu niște mămici pe care le-am cunoscut la cursurile prenatale. Eram la început patru familii și am ajuns să fim patru sute de familii. Organizam împreună cursuri pentru copii, îi duceam la plimbare în pădure, la ferme, în natură, la înot, învățam de la agricultură la matematică. Fiica mea a început la un moment dat să refuze să vină la cursuri, mergea toata ziua la călărie și avea grijă de cai. Într-o zi a venit de la călărie și mi-a spus: „Nu am făcut astăzi nici măcar un singur lucru la care să am nevoie de algebră. De ce trebuie să învăț ceva care nu îmi folosește la nimic?” Am încercat să-i explic că poate cândva o va interesa o profesie pentru care va fi nevoie să știe matematică, dar a continuat să refuze să învețe, așa că până la urma am cedat. I-am spus că sunt de acord să nu vină la cursuri, dar că trebuie să termine școala și să-și dea testele. Tot anul nu a venit aproape deloc la cursuri, se plimba, citea ce-i plăcea. Apoi, la sfârșitul anului, s-a dus să-și dea testele, a studiat singură o lună de zile, a rugat-o pe sora mea să o ajute la matematică, a învățat singură un teanc de cărți și și-a dat testele. A avut rezultate incredibile, nu ne-a venit să credem.
Pentru că ați menționat într-una dintre povestiri verbul „a ceda”, aș vrea să vă întreb ce înseamnă aceste limite conștiente despre care vorbiți. Copiii au nevoie de limite, desigur, dar cum facem să stabilim limite care să fie corecte și să le hrănească în același timp nevoia de independență și de libertate?
Primul lucru pe care îl spun este că trebuie să iubim limitele pe care le stabilim, adică să nu stabilim limite ca pedeapsă, sau din furie, sau din resentimente pe care le avem. Trebuie să stabilim limitele cu iubire și consecvență. Copiii au nevoie de limite, pentru că acestea le furnizează un model funcțional al lumii. Este și motivul pentru care ei testează limitele, încearcă să le încalce. Un alt lucru foarte important este să ne întrebăm „De ce spun în acest moment nu? Care este mesajul pe care îl transmit copilului, care este modelul pe care i-l ofer?” Nu vreau în niciun caz să spun că nu trebuie să spunem asta niciodată, există momente în care e foarte important să spunem nu. Însă îi sfătuiesc mereu pe părinți să facă o pauză pentru a se întreba pe ei înșiși de ce sunt pe cale să spună nu. Sunt ocazii când limitele au legătură cu siguranța și viața copilului. Atunci când se îndreaptă către stradă, e nevoie să spunem Nu! sau Stop!, chiar să-l prindem și să-l tragem înapoi. Suntem speriați și șocați și îi speriem și pe ei, așa că trebuie să le explicăm. „Era cât pe ce să sari în stradă, unde sunt mașini, iar asta e foarte periculos și m-am speriat”. Lucrurile astea sunt importante pentru copil, explicându-i iar și iar îl învățăm despre viață. Iar uneori e nevoie ca în loc de un nu să găsim un da. Vrea să apuce un obiect pe care nu i-l putem da, îi oferim altul. Să găsim alternative e uneori o provocare, dar e necesar să facem acest lucru.
Limitele înseamnă educație. E nevoie de curaj, pentru că uneori ne confruntăm cu teama de a greși. Ca părinți, trebuie să stabilim granițe și pentru noi înșine și să respectăm limitele pe care le stabilim copiilor noștri. Am putea începe cu limite legate de lucrurile materiale: oare am putea să ne limităm cheltuielile, astfel încât să nu mai fie nevoie ca amândoi părinții să lucreze la program întreg, iar unul dintre ei să poată sta acasă cu copiii? Oare le putem oferi copiilor noștri prezența noastră în locul abundenței materiale? Putem începe și având grijă de noi înșine, pentru a nu mai ajunge atât de obosiți și de frustrați încât să le facem rău copiilor.
O femeie din Germania îmi povestea că este foarte îngrijorată de faptul că fiul său nu vrea să se încalțe când pleacă la școală. Era iarnă și ea era îngrijorată, așa că fiecare zi începea cu o luptă. Am încurajat-o să lase copilul să plece fără pantofi, dar să ia pantofii cu ea. Curând, copilul și-ar fi dat seama singur că are nevoie de pantofi. Sau ar fi putut să facă o concesie, să stabilească împreună ca o parte din drum să-l facă desculț, iar apoi să-și pună pantofii. Nu e vorba despre a negocia cu copilul, ci despre a stabili granițe oferind mici concesii. De-abia după ce am stat mai mult de vorbă mi-am dat seama că adevărata ei îngrijorare era că vecinii vor vedea copilul ieșind iarna desculț pe stradă. Așa că uneori limitele nu au nicio legătură cu nevoile copilului, ci cu nevoile noastre.
Aș vrea să încheiem într-o notă optimistă. Ce visați pentru copiii de mâine, pentru copiii crescuți conștient?
Îmi place această întrebare. Lumea este într-o situație delicată și a fost așa de mult timp. Fiecare generație a avut problemele ei, războaiele ei, lipsurile ei. Acum avem probleme cu mediul, armele nucleare, modificările genetice. Toate astea ne pot speria, ne putem întreba de ce să aducem copii pe această lume. Dar noi suntem programați să procreăm, iar eu am încredere, speranță și credință în viitor. Așa că eu le spun nepoților mei: „Sunt foarte fericită că sunteți aici și ați venit la momentul potrivit, ați venit la momentul ales de voi. Și veți avea capacitatea să trăiți cu tot ce se întâmplă, pentru că sunteți aici să vă puteți adapta și să puteți trăi în condițiile pe care le întâlniți.” Această celebrare a vieții, bucuria de a primi copiii în viața noastră, conștiința faptului că trebuie să avem grijă de inocența copiilor noștri, să creștem copii liberi și creativi, toate astea aduc cu ele speranța și încrederea într-o zi de mâine mai bună, mai luminoasă.
