Crezi în copilul tău?

sa-avem-incredere-in-copiii-nostri-totul-despre-mame

Să avem încredere în copiii noștri!

Credem în multe lucruri pe lumea asta. În noi înșine, câteodată. În Dumnezeu, în iubire, în noroc, în șansă, în karmă. Dar să ai încredere în copilul tău e primul pas spre bucuria de părinte.

Îndoieli din prima secundă

N-am crezut în copilul meu din prima clipă. Nici când am simțit că sunt însărcinată. A trebuit să dau fuga la farmacie să iau un test de sarcină. Nu l-am crezut nici pe el, am mai cumpărat câteva și le-am aliniat pe măsuța de cafea. Toate cu două liniuțe roz atââât de așteptate. Cumva, n-am crezut deplin până n-am văzut forma ca o boabă de fasole a copilului meu, la ecograf. A devenit un pic mai real când i-am auzit inimioara. Dar trăiam cu spaima în suflet că poate n-o s-o mai aud la următoarea ecografie – mi se întâmplase deja. M-am îndoit de el când uita să-mi dea picioare în ficat și mă întindeam pe canapeaua din recepția biroului și-l imploram să se miște, să mă lase să-l simt viu. Nu puteam să cred pur și simplu că va fi bine. Era atât de important să fie bine, încât n-aveam curajul să cred complet într-un deznodământ fericit. Numai cine a pierdut o sarcină poate înțelege teama aceea teribilă de ce-i mai rău. Apoi, s-a născut. Și a fost bine. Am mulțumit Cerului și Pământului.

Citește și: Părinţi elicopter sau părinţi vultur?

Ce mă fac?!

Îmi amintesc că aș fi dat orice să-mi gradeze cineva sânii ca să știu cât a supt bebelușul meu. 50 de ml? 55? 40? Sau cum am sunat pediatra (un monument de răbdare!) să îi spun că avem o problemă: copilului meu nu îi cresc… unghiile de la picioare! Și nu, nu e o glumă. Toate panicile veneau din lipsa mea de încredere în copil, în capacitatea lui naturală de a ști cât și când să sugă ori în atât de umana sa însușire de a avea unghii la picioare care cresc normal.

Desigur, niciun părinte nu-și pândește nou-născutul să vadă dacă respiră, noaptea, pentru că nu are încredere în copil. Ci de teamă. O teamă izvorâtă din iubire pură, teama instinctivă de a nu pierde ce ai mai scump pe lume. Iar teama se traduce prin lipsă de încredere, prin grijă excesivă, prin suflat și-n iaurt. Pe măsură ce cresc copiii, iaurtul ăsta metaforic e tot mai mult și mai amplu și mai învolburat. Cumva, îți dai seama, până la urmă, că ființa pe care o crești este oarecum independentă de tine. Respiră singură. Îi cresc unghii, păr, râde, plânge, se satură, are propriile preferințe. Dar lumea în care se desfășoară e tot mai mare și credința ta în puterea lui de a-i face față e deseori pusă la încercare. Pentru că ai vrea să nu riști nimic, și asta e practic imposibil.

Lumea și fricile

Nu-i așa că lumea se schimbă complet după ce devii părinte? Știri care, pe vremuri, te lăsau mai mult sau mai puțin rece sunt, acum, tușe din tabloul lumii în care va trăi, cândva, ca adult, copilul tău. Accidentele, dramele, atacurile teroriste nu sunt statistici, imagini de știri, titluri de ziare sau subiecte de conversație care te fac mai mult sau mai puțin empatic. Sunt amenințări la adresa lumii așa cum ți-ai dori-o și nu e. Acum știi ce înseamnă să-ți fie atât de frică încât îți paralizează inima. Și mergi pe sârmă… Pe de o parte, ai vrea să îți înveți copilul să aibă încredere în lume, în oameni, în el. Pe de altă parte, ai vrea să fie precaut, să nu aibă încredere în oricine, să nu riște, să fie de partea sigură mereu. Însă vin și fricile lui personale. Teama de monștri, de întuneric, de un coleg care îl domină, de o educatoare care îl bruschează. Cumva, își dă seama și singur că lumea nu e cel mai prietenos loc posibil. Încerci din răsputeri să-i creezi sertare mentale, cum îmi place mie să le descriu. Sertarul cu frici nejustificate (frica de baloane…), cel cu frici care arată că va supraviețui (frica de mașini…), sute de sertare în care se împarte realitatea ca să poți apoi să le deschizi și să scoți din ele reacția potrivită la momentul potrivit. Nu e ușor. Nici pentru noi, nici pentru ei. Și-atunci, ce ne facem?!

Avem încredere

E singura cale spre armonie și bucurie. Să avem încredere că facem lucrurile suficient de bine- nu perfect, dar cât putem de bine să creștem copii care pot gândi pentru ei înșiși. Ghidați, dar nu dresați. Să înghițim cât mai repede pastila amară a revelației că nu putem suferi noi pentru ei de fiecare dată. Că dacă vor să cânte la chitară, nu avem cum să transferăm durerea din buricele degetelor lor în buricele degetelor noastre. Că atunci când se vor îndrăgosti și vor fi respinși nu le va sfârâi inima în pieptul nostru. Și nici nu vom simți noi gustul acru al unui test cu rezultat prost. Noi putem, în schimb, să nu punem paie pe foc, să avem răbdare, să mângâiem, să înțelegem, să ne amintim cum era, să fim acolo. Și, mai presus de toate, să credem în copiii noștri și în puterea lor de a-și reveni sau de a lua decizia potrivită. Rezultate slabe la școală? E decizia copilului tău dacă se va împăca să fie slab la învățătură sau dacă se va da peste cap să învețe mai mult. Marea artă este să construiești în sufletul lui încrederea că poate mai mult și dorința de a vrea mai mult. Dar decizia reală e a sa. Poate uneori va trebui să avem răbdare, să ne abținem să intrăm cu bocancii în sufletul lor, chiar dacă vom simți că explodăm de dorința de a-i ajuta așa cum ne vine. Dar oare cât de folositor a fost, în propria noastră copilărie, să fim într-un moment vulnerabil iar cei mari să ia frâiele-n mâini, după un eșec al nostru și să “pună biciul pe noi”, că era vorba de corectat o medie la matematică sau de vreo relație amoroasă de liceu cu un personaj nepotrivit?

Citește și: Este copilul meu pregătit să iasă singur afară?

Ce înseamnă încrederea?

De fapt, să ai încredere în copilul tău este foarte eliberator. Să crezi că va ști ce are de făcut, că va face alegerile potrivite pentru el. Înseamnă să pui temelia personalității și a setului său de valori atât de bine, încât să ajungi, odată, să nu-ți fie teamă că se dărâmă dacă vin furtuni. Să-l ajuți să fie drept, dar și maleabil. Ca să nu se frângă. Să fie independent pentru că are rădăcini sănătoase din care crește puternic și frumos. Să stai cuminte, la locul tău, să intervii doar atunci când ți se cere. Să nu te bagi, dar să fii dispus să te implici la nevoie. Nevoia copilului, nu nevoia ta. Să nu-ți măsori copilul după normele altora, ci după normalul lui sau al familiei voastre.

Să îi dai libertate să încerce ca să aibă puncte de reper. Să îl lași să meargă singur după pâine, la magazinul din colțul străzii, ca să știe că este în stare să facă un lucru de unul singur. Să îi lauzi efortul, nu reușita, ca să nu depindă mereu de rezultat, ci să învețe să se bucure și de călătorie. Să rămâi acasă când pleacă în prima excursie cu clasa, chiar dacă îți vine să te faci invizibilă și să fii lângă el. Are nevoie să fie și singur ca să se poată bizui pe sine. Să știi că sunt etape imposibil de sărit în viață. De la colici la primii dinți, de la prima zi de grădiniță la prima teză. De la prima iubire la admiterea la facultate. Dar toate trec. Mai trebuie să ținem minte, cu toții, că nu folosește la nimic să ne fie perpetuu frică, deși probabil ne va mereu frică. Pentru că le vrem binele mai presus de orice. Le datorăm să avem încredere în ei. Ca în niște oameni de sine stătători, indiferent dacă au un metru și umblă de mână sau dacă sunt mai înalți decât noi și umblă de mână cu altcineva. Vor simți încrederea pe care le-o acordăm și vor avea și ei încredere în ei înșisi pentru că pe noi ne cred cel mai tare.

Dacă noi, părinții, îi prețuim și îi respectăm, se vor prețui și se vor respecta la rândul lor.

Citește și:
Aşchia nu sare departe…
Nu mai puneţi presiune pe copii!
De ce sunt copiii din Japonia atât de independenţi?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()