Nimeni nu a avut o copilărie perfectă. Cei care spun sau cred asta, cu siguranţă o idealizează şi ignoră momentele mai puţin plăcute când poate au fost pedepsiţi de părinţii sau au fost umiliţi la şcoală. Ei nu fac decât să își nege rănile din copilărie.
Dar cel mai rău lucru este acesta: să ascunzi suferinţa, să îți negi rănile din copilărie şi să prezinţi lucrurile altel decât au fost cu adevărat. Nu doar că aceste răni aparent vindecate nu trebuie ignorate, dar ar trebui să facem ceva în mod conştient şi asumat.
Aşa crede Robert Taibbi în articolul său „E timpul să alungăm demonii”
E vorba de „demonii” din copilărie ce au lăsat în sufletul nostru răni departe de a-şi fi găsit alinare. Care sunt aceştia?
1. Rănile emoţionale
Cele mai adânci răni din copilărie sunt provocate de critică, condescenţă, lipsa de apreciere şi de atenţie şi sentimentul de abandon. Acelaşi sentiment de abandon, pe atunci nedefinit îl aveam şi eu în copilărie. Aş fi vrut ca tatăl meu să vină devreme acasă după serviciu. Mi-ar fi plăcut să nu plece duminica la fotbal, aş fi vrut să fi petrecut timp cu mine şi nu cu prietenii de pahar. Când era acasă ma ţineam că un căţel după el.
Dar însuşi procesul transformării din copil în adult poate fi generator de traume dacă este să credem alte cercetări.
Copiii resimt traumele ca si adulţii, sunt la fel de sensibili la abuzuri, sărăcie, violenţă , războaie. Dar de multe ori traumele pot fi generate de lipsa sau pierderea conectării, a relaţiilor interumane. Trauma apare şi atunci când copiii se simt inferiori, neacceptaţi sau neglijaţi emoţional. Aceste sentimente zdruncină sănătatea emoţională a copiilor. Iar ca adulți vor lupta să își vindece rănile din copilărie.
Mereu m-am simţit aşa când eram copil. Căutam să ies în evidenţă prin cuminţenie, învăţam bine şi ca să fiu lăudată, ca să mă simt valoroasă. Ori un copil ar trebui să se simtă valoros prin însăşi existenţa lui.
În ultimii ani, neuroşţiinţa şi psihologia au fost preocupate de stabilirea efectelor pe care traumele din copilărie le au asupra copiilor. Se pare că acestea pot tulbura dezvoltarea şi creşterea copiilor
2. Lipsa unei încheieri
Specialiştii sunt de părere că fiecare situaţie traumatizantă pentru copil are nevoie de un final. Pentru că altfel adultul ramâne parţial blocat în trecut şi nu va avea o existenţă împlinită niciodată. Rănile din copilărie îi vor marca viața de adult.
3. Regulile prea rigide
Uneori, suntem blocaţi în trecut pentru că trăim după regulile ce ne-au fost impuse în copilărie şi nu după propriile noastre reguli. Ne bazăm pe o judecată de copil încercând să îndeplinim ceea ce ne-a fost impus. Nu ştim să trăim fără constrângeri. Nu putem să ne recunoaștem și să ne vindecăm rănile din copilărie.
Totuşi, cum ne putem vindeca? Iată câteva sfaturi de specialişti:
- Conştientizează-ţi corpul şi senzaţiile pe care corpul le încearcă atunci când sufletul suferă. Este util de exemplu să-i întrebăm şi pe copii cum se simt, ce anume resimt în muşchi, în corp, atunci când suferă: „Unde simţi tristeţea, mânia, supărarea în ce parte a corpului?”
- Fii mai flexibil şi fă exact invers decât ai face, dacă vrei să te cenzurezi, ai curajul să te aperi, nu te enerva când simţi nevoia să o faci. Încearcă să fii altfel decât erai în copilărie.
- Încheie acel capitol neplăcut din copilărie. Poţi să faci asta scriind. Ai nevoie sa scrii trei scrisori:
- Una este pentru persoana care ţi-a făcut rău, fie că e vorba de un coleg care te-a terorizat la şcoală, fie că e vorba de un părinte decedat. Spune-le ce ai vrea să afli de la ele, dacă ar fi în faţa ta. Scrie de mână şi scrie aşa cum simţi, lasă-ţi conştiinţa liberă.
- A doua scrisoare reprezintă răspunsul lor ipotetic. Ținând cont de felul de a fi al persoanei sau persoanelor respective, este răspunsul pe care tu crezi că l-ai putea primi din partea lor.
- In a treia scrisoare, scrie ce ţi-ar plăcea să auzi din partea persoanelor care te-au rănit. Ai nevoie sa conştientizezi aceste lucruri. Numai aşa te vei putea „despărţi” de trecut.
- Inlocuieşte regulile cu valorile, nu mai fi imaginea a ceea ce şi-au dorit părinţii tăi să fii. Fii tu însuţi ! Scrie pe hârtie 10 valori pe care le apreciezi şi care te-ar face mândru de viaţa pe care o duci şi pe care poţi să-ţi fundamentezi existenţa. Ascultă de instinct, mai mult decât de raţiune.
- Caută un psihoterapeut bun cu care să vorbești despre rănile tale din copilărie.
De ce este important să ne vindecăm rănile din copilărie?
Lisa Firestone crede că vindecarea rănilor şi traumelor din copilărie ne ajută să devenim părinţi mai buni. Modul nostru de a creşte copii nu se bazează pe copilăria noastră neapărat. Se bazează pe felul în care ne-am adaptat la condiţiile respective şi la ceea ce ni s-a întâmplat. Am putea face exact aceleaşi greşeli pe care le-au făcut părinţii noştri cu noi. Am putea să încercăm să compensăm evenimentele negative din propria copilărie şi să ne creştem propriii copii într-un mod care nu reflectă personalitatea noastră.
Ce e de făcut?
Trebuie să învăţam să ne analizăm foarte bine. Avem ce ne reproşa? Suntem prea critici sau dimpotrivă ne cenzurăm? Important este să ne delimităm de trecut.
Putem face alegeri conştiente ca părinţi şi să le oferim copiilor suportul emoţional de care au nevoie pentru a fi stabili emoţional şi rezistenţi. In tot acest proces, este necesar să ne punem întrebarea : „Cât de critic sunt cu mine însumi?”
Ca părinte este firesc să ai îndoieli, iar când copilul plânge să-ţi spui: „habar nu am ce are şi ce să-i fac” Aceasta voce critică ne subminează constant de-a lungul vieţii noastre.
„Habar nu am ce fac” îmi spun şi eu atunci când încerc să obţin reacţii de la copilul meu mijlociu care este autist şi non-verbal Iar când cei care chiar se pricep la terapie comportamentală mă întreabă care e scopul uneia sau alteia dintre actiunile mele, mă simt pusă la colţ, deşi nu aceasta este intenţia lor. Insă eu reacţionaz aşa cum reacţionam când eram copil mic şi pedepsit, mereu în defensivă.
Această voce critică a apare ca reacţie la traume din copilărie sau interacţiuni negative pe care le-am avut toţi cu părinţii.
„Nu eşti în stare de nimic” sau „lasă că vezi tu când n-oi mai fi” din partea mamei mele, încă are ecouri în prezent de fiecare dată când nu pot face ceva şi mă simt neajutorată. Atunci sunt sigură că dacă ea ar fi prezentă astăzi alături de mine şi cu mintea, nu doar cu trupul, viaţa noastră de familie cu trei copii ar fi mult mai puţin dificilă.
Un exerciţiu potrivit şi vindecător este cel în care discursul trece de la persoana întâi la persoana a doua, adică în loc să spun „sunt o mama îngrozitoare” ar trebui să spun „eşti o mamă îngrozitoare”, iar apoi ar trebui să răspund acestei acuzaţii prin „ poate nu mă descurc mereu perfect, dar mă străduiesc.”
Iar dacă insistăm poate vom găsi calea spre vindecare. Cel mai rău ar fi să ne proiectăm experienţele negative de viaţă asupra copiilor noştri. Trebuie să le recunoaştem individualitatea. Astfel le vom dărui o copilărie fericită şi nişte părinţi care ar putea deveni modele de urmat pentru ei.
Pentru o relație mai armonioasă cu tine și cu copilul tău îți recomandăm și ”Copilul constient”, de Susan Kaiser Greenland, o carte revoluționara, ce îi învață pe părinți tehnici prin care vor contribui la relaxarea copiilor lor. Cartea este disponibilă AICI.
