Cum mi-am făcut copilul să mănânce și cum m-a ajutat Alfie Kohn

“Mami, dacă îmi dai ciocolată, eu mă uit la desene”. Așa a înțeles fetița mea condiționarea, când avea doar doi ani. În momentul acela, raționamentul ei mi s-a părut amuzant. “Păi cum așa, puiul meu? Ideea era alta: dacă mănânci toată supa, atunci ai voie să te uiți la desene.”

Așa suna de multe ori discursul meu

Pentru că fetița mea era mofturoasă și o așezam cu greu la masă, foloseam diverse recompense pentru a o convinge.

Și, la început, funcționa.

Pe măsură ce creștea, recompensele nu mai păreau așa interesante

În plus, încerca mereu să negocieze mai mult. Nu mai era suficient un desert pentru a o determina să manânce felul doi. Trebuia să plusez si cu 10 de minute de desene. După câteva zile, cele 10 minute de desene se negociau dur.

– Te rog, mami, 30 de minute…

– Nu se poate, regula este de 10 minute!

– Ba se poate. Schimbăm regula la 30 de minute.

– 10 minute. Te rog să întelegi.

– 20 de minute si gata! Altfel nu manânc nimic!

Și, ghiciți ce! Eu cedam, din nou!

Apoi nici 20 de minute nu mai erau suficiente. Și începeau alte negocieri… Clar, nu eram pe drumul cel bun. Metoda mea nu avea să funcționeze pe termen lung. Așa că am început să mă documentez.

Auzisem ceva despre educația fără pedepse și recompense. Suna interesant, exact ce aveam nevoie in momentul respectiv.  Chiar dacă nu eram genul de părinte care să folosească pedepsele, la recompense mă pricepeam destul de bine. Așa că m-am hotărât să aprofundez subiectul. Speram să găsesc acolo soluția la negocierile fără sfârșit pe care începusem să le duc zilnic cu fetița mea când venea vorba de mâncare.

L-am descoperit pe Alfie Kohn!

Căutând pe net, l-am descoperit pe Alfie Kohn, cel mai revoluționar speaker pe teme de parenting și educație, si am citit teoriile lui legate de parentingul necondiționat, recompense, pedepse și disciplină.

Așa am aflat despre motivația intrinsecă si cea extrinsecăMotivația intrinsecă se referă la motivația care vine din interiorul nostru și nu din recompense exterioare. Este atunci când facem ceva pentru că ne place, pentru că ne dorim cu adevarat acel lucru, pentru că ne aduce bucurie. Avem satisfacția de a reuși prin propriile puteri, si asta ne motivează suficient.

Motivația extrinsecă se referă la motivația care vine din exteriorul nostru. Este atunci când facem ceva doar pentru a obține o recompensă la final și nu pentru că ne face plăcere acea acțiune.

Dar, pe măsură ce motivația extrinsecă este mai mare, cea intrinsecă scade.

Cu cât recompensele pe care le primim sunt mai mari, cu atât mai mult ne scade motivația intrinsecă. Și atunci ajungem să facem anumite lucruri fără nici o plăcere, doar pentru că primim ceva la schimb. Iar dacă recompensa primită nu este suficientă sau nu crește, interesul pentru acea sarcină scade dramatic.

Am găsit pe blogul lui Alfie și câteva exemple care explică de ce recompensele pe termen lung nu funcționeazăAceste studii arată clar că cei care primesc recompense pentru a duce la capăt un proiect performează mai slab decât cei care fac acel lucru fără a aștepta o recompensă la final.

Este adevărat că, uneori, pe termen scurt, recompensele funcționează. Însă atunci când le scoatem din joc, nu mai obținem rezultatul dorit.

Și atunci, ce este de făcut?

Soluția pe care am găsit-o citind articolele lui Alfie Kohn a fost să fac acțiunea interesantă și să implic și copilul în luarea deciziei.

Mi-am pus puțin imaginația la lucru si am încercat să abordez diferit cooperarea fetiței atunci când a venit vorba de a merge la masă.

Am pus în practică două idei:

Pentru început, am implicat-o în pregătirea mesei. Atât cât putea ea, având in vedere că este micuță: să mă ajute să spăl legumele, să îmi țină castronul când eu amestec compoziția unei prăjiuri, să pună ea ingredientele pe pizza așa cum îi place, să așeze tacâmurile și șervețele pe masă sau orice dorea și putea să facă.

Dintr-o dată, satisfacția că ea pregătea de mâncare era atât de mare, încât nu se mai punea problema de a ne așeza la masă să mâncăm. Totul venea de la sine.

O altă metodă pe care am folosit-o, atunci când nu dorea să mă ajute la pregătit masa pentru că avea chef să se joace, a fost să o implic în luarea deciziei referitoare la ce va mânca. Chiar dacă nu am meniul atât de variat ca la restaurant, sigur va lua micul dejun dacă întrebarea este: „Vrei omletă sau cereale cu lapte?”

Pană acum, cele două metode văd că funcționează. Așa că nu pot decât să fiu fericită că am stopat la timp oferirea de recompense pentru a aduce fetița la masă. Și că am găsit soluții mult mai simple.

Rămâne doar să îmi folosesc imaginația și pe viitor, pentru a găsi soluții și la alte provocări, care vor veni odată cu vârsta.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()