Sau despre cum se manifestă dragostea dintre părinți și copii
Mă uitam la gazda mea de la Sfântu’, cum se îndepărta agale, legănându-și șoldurile masive, acompaniată de fiica ei. Ce mi-a atras atenția a fost felul în care aceste femei se țineau una de cealaltă: fiica o ținea pe mamă de după umeri, iar mama își petrecuse brațul pe după talia fetei ei. Mergeau așa, vorbind ca fetele, până când siluetele lor s-au topit în linia orizontului. Apropierea aceasta fizică dintre ele nu era deloc formală, se vedea că acesta e ritualul lor de tovărășie, așa mergeau ele, dintr-o obișnuită sinceritate. Aflat în studenție, mama își vedea unicul copil doar în vacanțe. Probabil că așa simțeau cele două femei să recupereze și absența fizică.
Privindu-le, nu m-am putut abține să mă gândesc la mine și la mama mea și la care ar fi maximum de apropiere fizică dintre noi atunci când, în rarele ocazii, mergem împreună pe stradă. Cu siguranță, obiceiul nostru e ținutul de braț, și asta atunci când nu e și copilul meu prin preajmă, care să-mi solicite întreaga prezență corporală. Sunt curioasă cum vor merge cele două femei în viitor, atunci când vor apărea un soț și un nepot. Își vor păstra ele obiceiurile? Gândindu-mă mai mult la asta, îmi dau seama că ce mai rămâne din această apropiere fizică dintre noi și părinți se tot subțiază pe măsură ce creștem, plecăm de acasă și ajungem, la rândul nostru, părinți. N-o spun cu regret, pentru că vom fi câștigat pe altă parte, relațiile transformându-se și îmbogățindu-se pe măsură ce ne trezim în pielea părinților noștri. Sau așa ar fi normal. Chiar dacă suntem sau nu de acord cu toate acțiunile părinților noștri, odată ajunși adulți, capi de familie și părinți la rândul nostru, ar trebui să începem să-i înțelegem, să vedem situațiile prin dioptriile corecte. Ideal ar fi ca această practică să fie reciprocă. Mai simplu spus, ar trebui să ne fi rezolvat, până la vârsta adultă, toate problemele cu părinții noștri și să învățăm să ne arătăm că ne iubim așa cum suntem și așa cum putem. Și mai ales să verbalizăm asta. Ușor de spus, greu de făcut, mai ales când comunicarea – marea problemă a noastră – merge mai mereu cu frâna de mână trasă. (Deschid aici o paranteză: eu aud de tot felul de conflicte grele între adulți și părinții lor în vârstă și nu înțeleg. Oamenii ăștia, și unii și alții, unde vor să ajungă? De când ne apar copiii pe lume, ceasul începe să ticăie altfel, și fiecare moment petrecut cu părinții noștri ar trebui să fie un privilegiu. Și fiecare moment petrecut cu copiii noștri ar trebui să fie un privilegiu. Eu nu îmi pot scoate din minte faptul că toate astea se vor sfârși. Tic-tac, tic-tac.)
Noi nu prea ne facem declarații în familie, și asta e o practică absentă în majoritatea familiilor din generația noastră. Pare aiurea să te apuci să spui dintr-o dată te iubesc și mi-e dor de tine dacă nu ai crescut cu astfel de cuvinte. Nu îmi amintesc, copil fiind, să îmi spună părinții că mă iubesc. Și nici eu nu îmi amintesc să le fi spus lor, oricât de mult am simțit asta. Însă tatăl meu s-a înmuiat și a început să îmi spună din când în când te iubește tata abia după ce am rămas gravidă.
Chiar, de ce sunt așa de importante vorbele? Revenind la manifestarea fizică a afecțiunii, când suntem adulți și părinți la rândul nostru, nu prea ne place să (mai) fim cocoloșiți, mai ales fizic, de părinți sau frați. Eu nu mă simt în largul meu să primesc gesturi fizice tandre din partea soră-mii de exemplu, care are pornirile astea. Nu mă simt confortabil să mă mângâie sau să mă alinte, e ca și cum ar trebui să mă prefac că sunt iarăși mică. Eu știu sigur că mă iubește necondiționat, nu am nevoie de gesturi fizice. Dacă îi spun, se supără. Uite de ce m-aș simți mai bine dacă doar am vorbi despre sentimente, dacă doar le-am scoate la lumină, pentru că s-a demonstrat în timp că ele există acolo, cimentate în noi.
De când sunt mamă, deseori îmi explorez copilăria. Păstrez câteva ilustrate tandre cu părinții mei, flash-back-uri care ar putea fi amintiri sau tot așa bine chiar vise:
Am până în trei ani, stau pe niște baloți de paie, și peste tot în jurul meu sunt zeci de puiuți aurii de găină. Piuie continuu și ciupesc tot ce prind, eu îi iau în mânuțe, îi miros și mi-i pun pe cap. Mama râde.
