– Mama, mâine, să-mi pui chips-uri la şcoală, daaa?! mi-a poruncit David în timp ce se schimba, ca de obicei, ţopăind prin cameră. M-am încruntat, ştie foarte bine că nu are voie chips-uri decât foarte rar.
– David, ştii că nu ai voie chips-uri, cu atât mai puţin la şcoală. Nu sunt sănătoase, i-am explicat cel puţin a mia oară.
-Dar colegii mei spun că sunt bune! mi-a replicat cu seriozitate, puştiul meu blonduţ.
Iar discuţia s-a repetat de nenumărate ori în aceeaşi formă despre alte subiecte, mai mult sau mai puţin serioase. Un lucru era clar, copilul meu cu autism se îndepărta de mine. După ce ani de zile ne-am luptat să fie ca ceilalţi, acum era unul dintre ei. După ce ani de zile n-a ieşit din cuvântul nostrum, acum era unul dintre cei care ascultă de grup.
De ce? Unde am greşit?
“Mai trebuie terapie comportamentală” ar spune un părinte de copil cu autism. Dar eu am ştiut că nu e asta.
Nu, nu sunt o mamă rea. Sunt ca fiecare dintre voi. Ne iubim toate copiii la fel de mult însă contextul social şi cultural s-a schimbat, iar transmiterea informaţiilor şi a valorilor nu se mai face pe verticală de la o generaţie la altă, ci mai curând pe orizontală. Copiii îşi înlocuiesc părinţii cu proprii lor egali, cu alţi copii adică.
Copiii se cresc unii pe ceilalţi
Trăim într-o societate care nu mai valorizează relaţia de ataşament, relaţia părinte-copil este subminată de la bun început. James Coleman avertiza încă din anii ’60 în urma unui studiu întreprins în Chicago pe un lot de 7.000 de copii că societatea americană se îndreaptă spre o transformare dramatică, aceea că modelul şi valorile părinţilor aveau să fie înlocuite de cele ale prietenilor. Nimeni nu l-a luat în serios pe Coleman, însă timpul a dovedit că avea dreptate şi nu doar în cazul Statelor Unite.
Părinţii se întreabă pretutindeni ce pot să facă. Ei ştiu că trebuie să le ofere o anume libertate copiiilor lor, dar vor să-i şi ferească de marile pericole; de abuzuri şi de consumul de droguri.
Eu ca părinte ar trebui să devin persoana de referinţă pentru copilul meu.
În cazul lui David, probabil, relaţia de ataşament este afectată şi din cauza tulburării de spectru autist. Iar cheia este să-i îndeplinim lui David nevoile de ataşament.
Când cel de-al treilea copil a sosit în familia noastră, David s-a infantilizat oarecum şi a cerut să fie luat în braţe, a cerut să fie învelit în păturică ca un bebeluş şi a cerut să-i fie pus scutec peste pantaloni. I-am îndeplinit toate aceste nevoi de ataşament care s-au manifestat în plan fizic, iar acum, la şase luni de la naşterea Ilincăi, el este cel care se oferă să mă ajute la plimbarea cu bebeluşii.
Voi ţine minte ce spun autorii, că educaţia începe acasă, că noi trebuie să fim reperele, nu colegii sau prietenii lor.
Hărţuirea, crimele comise de adolescenţi, suicidurile la vârste fragede îşi au rădăcinile aici, în schimbarea contextului, în raportarea la grupul de prieteni. Nu putem controla societatea, dar putem controla ce facem acasă, cum ne petrecem timpul cu ei. Iar eu va trebui să fiu foarte atentă la un copil cu nevoi speciale ce-şi va revendica un rol într-un grup de prieteni.
